La Biserică SE cîntă. Toată lumea știe asta. SE CÎNTĂ. Este un reflexiv impersonal. Nu CÎNTĂM, ci SE cîntă.
Biserica a fost leagănul multor bucăți muzicale, care mai apoi au ieșit de sub streașina bisericii în piață și au ajuns în sălile de concerte și în filarmonici. Biserica a cîntat în catacombe, creștinii au cîntat în circurile romane, dați la fiare, pe cruci, pe stîlpi, înainte de a li se tăia gîtlejul. Au cîntat apoi în păduri, în mănăstiri, în deșert. Au format școli de muzică. Între zidurile bisericii au răsunat vocile creștinilor în comuniune. Creștinii au cîntat stînd spate în spate sau ținîndu-se de mînă în semn de solidaritate în crez și în fața condamnărilor.
La primele Concilii ale creștinilor teologii sinodali, ca să fie siguri că nu se îndepărtează de spiritul bisericii ipostaziate în parohii, cînd dezbăteau dumnezeirea lui Isus Cristos, cînd se lupta Arie cu Atanasie pentru dreapta credință în Sfînta Treime… atunci întrebau:
“Dar Biserica ce și cum cîntă?
Cîntă Trisaghionul? Sfînt, sfînt, sfînt este Dumnezeu? Atunci trebuie să mărturisim și noi la fel!”
Teologia era doxologică și doxologia (slăvirea lui Dumnezeu prin cînt) era teologică. Crezul era cîntat și cîntecul era crez.
Pentru imnul acela și cu imnul acela pe buze mergeai la eșafod.
Astăzi? Două lucruri: conținut și formă!
Citește în continuare „Bijuteriile pierdute ale Miresei – Cîntarea comună”
Neașteptata întorsătură a vieţii este o confesiune care merită citită oricând, dar mai ales atunci când cititorul ajunge el însuși pe un drum de pe care au dispărut toate indicatoarele.
Autorul cărţii, pastorul David Jeremiah, explorează izbânzile și hăţișurile luptei sale cu cancerul. Recunoașterea temerilor care l-au măcinat în timpul bolii, a sentimentului de nesiguranţă, a dorinţei tăioase ca viaţa să revină pe făgașul ei sunt parte din răspunsurile pe care Jeremiah le oferă la întrebările rostite sau nerostite ale celor care au urmărit modul în care credinţa despre care a predicat o viaţă rezistă acestei crize.
Citește în continuare „Neașteptata întorsătură a vieţii | Atunci când Dumnezeu zăbovește”
Nu este deloc ușor să înţelegi sacrificiul de sine, capacitatea unor oameni de a pune viaţa altora mai presus de propria viaţă.
Și, dacă într-o anumită măsură poate fi explicat atunci când cei salvaţi sunt rude sau prieteni, sacrificiul este și mai greu de înţeles atunci când este făcut pentru niște necunoscuţi.
Era o zi cumplit de rece, 13 ianuarie 1982, iar pasagerii unei curse Air Florida se îmbarcau în aeronava care avea să-i ducă din Washington D.C. pe coasta călduroasă a Floridei. Erau fericiţi că aeroportul se redeschisese, după ce, în cursul dimineţii, timp de câteva ore bune, o furtună puternică de zăpadă provocase anularea tuturor zborurilor.
Citește în continuare „Ultimul om din apă”
Louis Zamperini a simţit de atâtea ori mirosul straniu al morţii, încât a fost la un pas să își piardă minţile. A supravieţuit însă și, alegând să ierte impardonabilul, a reușit să inspire unei lumi întregi viaţă.
Louis Silvie „Louie“ Zamperini, al doilea dintre cei patru copii ai unei familii catolice de imigranţi italieni din America, a fost un copil-problemă, după cum recunoștea el însuși de fiecare dată când era rugat să-și povestească viaţa. Lipsa opţiunilor de socializare în afara familiei l-a sălbăticit.
Citește în continuare „Dezrobirea unui om liber”
Film de scurt metraj premiat la festivaluri internaționale de film, în regia lui Adrian Serecuț. Europa de est, România, 1987.
Pe vremea regimului comunist, Nelu, soț și tată, riscă totul când se implică în traficul cu literatură religioasă și biblii. El crede cu tărie că liberatea de expresie și libertatea religioasă sunt deziderate care merită sacrificiul suprem. 33 de ani mai târziu, Ligia, fiica cea mare, este pregatită să se împace cu trecutul zbuciumat.
Braque spunea că atunci când Columb a plecat prima dată spre America, bisericile din Spania s-au rugat împreună cu marinarii săi să aibă izbândă. După ce-au descoperit America au mai făcut un drum acolo, dar nu s-au mai rugat. Ştiau deja drumul şi astfel busola a înlocuit rugăciunea…
Citește în continuare „Rugăciunea lipsă”
Generalul Leonidas îi reproșa lui Alexandru Macedon că e prea darnic cu tămâia pentru zei. Aceasta era scumpă, se aducea greu iar împăratul cu un ochi negru și cu unul verde o risipea în templele zeilor cu mână prea largă. I-a spus Leonidas: ”După ce vei cuceri țările unde se face tămâie n-am nimic împotrivă s-o transformi în fum în orice cantitate vei dori”. N-a zis nimic Alexandru ci doar s-a uitat la el cu ochiul negru. În trei ani toate țările producătoare de tămâie erau cucerite. I-a trimis o căruță plină lui Leonidas și un răvaș, ”Cu zeii să nu fii zgârcit niciodată”.
O poveste a dărniciei închinării de la care avem ce învăța și noi, cei cu ochi normali, adică de aceeași culoare.
Citește în continuare „Nimic prea scump pentru El”
Să iubești pe cel de lângă tine înseamnă să știi să ierți în fiecare zi. Nu înseamnă să întrebi dacă merită. Nu înseamnă să ții o listă în buzunar cu câte a realizat și să bifezi dacă a devenit mai bun. Îl iubești pentru că e iubit de Hristos, cu defecte cu tot.
Când iubești pe cineva din toată inima nu îl repari ca pe un lucru. Îl sfătuiești și ai răbdare, te rogi pentru că schimbarea nu vine din senin ci din har divin. Când iubești din toată inima nu te gândești cum ți-ar plăcea ție să o iubești sau să îl iubești ci cum i-ar plăcea lui sau ei să fie iubită.
Ce face Dumnezeu în tot acest haos? El duce la îndeplinire planul său veșnic (Romani 8:28).
Ce interesant este faptul că, deși vedem cum lumea a fost zguduită, putem vedea și cum biserica a fost zguduită, la rândul ei. Practicile obișnuite ale bisericii au fost oprite de restricții si izolări implementate pe întregul pământ.
Adunările au fost interzise, muzica și cântul congregației au fost interzise, restricții temporare au fost impuse asupra slujbelor bisericii, ospitalitatea a fost și ea interzisă; până și îmbrățișările au fost interzise. Modul de funcționare a bisericii a fost, în multe feluri, oprit. În Evrei 12:27 citim: „<<încă o dată>> arată înlăturarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor create, astfel încât să rămână lucrurile ce nu pot fi clătinate”. Ce ne rămâne nouă când toate acestea ne sunt luate?
Citește în continuare „Cu Isus în locul tainic”
Alex Vivat 