Creștin din toată inima


 

Un Articol de L.M. Grant    
 

Jurământul de nazireat  din vechime

Jurământul nazireului este un fapt remarcabil menționat de Duhul lui Dumnezeu în Numeri 6. Urmează exact după darea legii, totuși principiul de bază al acestui jurământ este în contrast cu legea, pentru că acesta era un jurământ de devotament, în întregime benevol. Era vorba despre dedicarea unei persoane pentru Dumnezeu și numai Dumnezeu știe exact ce înseamna adevărata dedicarea pentru El. Ce presupunea acest jurămînt?

În primul rând, se cerea despărțire de rodul viței. Acest lucru însemna abținere de la lucruri legitime care îți aduc plăcere.

În al doilea rând, trebuia ca cel care se dedica să nu își taie părul pe toata perioada jurământului. Aceasta implica ascultare deplină de Cuvântul lui Dumnezeu și supunere față de autoritatea Lui.

În al treilea rând, interzicea orice contact cu vreun cadavru, semnificația fiind că cei care doresc să Îi fie plăcuți lui Dumnezeu trebuie să evite orice asociere cu ceva care i-ar putea întina.

Oricum, fiind vorba despre un jurămînt, implica adoptarea unor principii ale legii și anume, făcând acest jurământ, nazireul se obliga să respecte în totul condițiile impuse. Aceasta contrastează cu harul, care nu cere, nici nu permite vreun jurământ, pentru că Domnul le-a înlăturat în Matei 5:33-37. Totuși Domnul Însuși, nefiind literalmente un nazireu în vremea cât a umblat pe pământ, a împlinit desăvârșit semnificația spirituală a punerii deoparte a nazireatului. Viața Lui a fost o viață binecuvântată de consacrare perfectă față de Dumnezeu, de despărțire în sfințenie față de orice rău și de supunere deplină față de voia Tatălui Său. Vechiul Testament dă mărturie despre jurământul Său de a face voia lui Dumnezeu (Psalmul 40:7-8) iar El a împlinit această voie într-un mod desăvârșit.

Răscumpărat fiind prin sângele lui Hristos, copilul lui Dumnezeu nu este astăzi nicidecum sub lege. El are parte de libertatea vieții eterne prin harul curat al lui Dumnezeu și este binecuvântat cu orice binecuvântare spiriruală în locurile cerești în Hristos. Totuși, jurământul nazireului are evident aplicație pentru fiecare copil al lui Dumnezeu din această dispensație a harului în care trăim.

Deși suntem avertizați împotriva practicii de a face jurăminte, totuși, pentru că de bunăvoie L-am primit pe Hristos ca Mântuitor și Domn, suntem sub autoritatea Sa absolută pentru totdeauna. Aceasta este valabil fie că înțelegem, fie că nu. Acceptându-L pe Acela în care s-a aratat deplin devotament față de Dumnezeu și despărțire de rău, credinciosul acceptă de asemenea acel loc binecuvântat al separării împreună cu Domnul.

Aceasta este semnificația adevărului nou testamental al sfințirii și anume, a fi pus deoparte pentru Dumnezeu. Prin urmare, să nu acceptam noi cu bucurie responsabilitățile spirituale implicate de nazireat, adică: renunțare de sine, supunere reală față de Domnul și despărțire de orice rău? După cum a spus Domnul nostru „pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17:19). Există oare altă cale mai simplă, dar în întregime sigură pentru cel credincios? Este adevărat că acesta este un standard înalt – cel al devotamentului complet față de Dumnezeu. Dar, când El S-a descoperit pe Sine în har de neegalat și S-a dovedit vrednic de devotamentul nostru absolut, ar putea El să fie de acord ca noi să adoptăm un standard inferior? Dacă am face astfel, ar însemna pierdere pentru noi și întristare pentru El.

Mulți dintre cei mântuiți poate nu realizează că acesta este standardul Scripturii, iar în astfel de cazuri cu siguranță Dumnezeu nu le va cere ce ei nu au înțeles. Totuși măsura binecuvântărilor lor va avea cu siguranță de suferit. Încercări, necazuri și greutăți pe calea lor, nu vor fi un test prea dificil pentru ei, pentru că vor evita partea singurătății sfințeniei practice; totuși se vor priva de binecuvântările harului care răspunde acestor nevoi. Această singurătate a sfințeniei practice este unul dintre privilegiile umblării cu Dumnezeu, prin care credinciosul poate să cunoască inima lui Dumnezeu. Să nu considerăm niciodată acesta o piedică pe calea spre binecuvântare sau o obiecție reală pentru a umbla pe calea lui Dumnezeu.

Har, nu legalism

Este de o importanță vitală să înțelegem că niciun principiu legalist nu trebuie să fie motivul care ne ține pe calea lui Dumnezeu. Același har care mântuiește este și cel care dă și dorința și puterea pentru a umbla pe calea credinței.

Totuși, dacă nazireul încălca principiile punerii sale deoparte, zilele dinaintea acestei abateri erau pierdute (Numeri 6:12). Nu ne vorbește aceasta de faptul că devotamentul nostru pentru Dumnezeu trebuie să fie real, fără rezerve, cu hotărâre de inimă să dureze „toate zilele despărțirii sale” – adica până la sfârșitul zilelor noastre pe pământ? Cu alte cuvinte, putem numi devotament real pentru Dumnezeu ceva care se limitează doar la o anume perioadă de timp? Devotamentul lui Hristos a fost „până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). Această hotărâre de inimă personală, neclintită, este răspunsul Noului Testament la jurământul descris în Vechiul Testament, însă va împlini mult mai mult decât a putut vreodată să împlinească un jurământ.

Devotamentul curat față de Hristos va rezista oricărui test. Se pune de fapt întrebarea dacă El este îndeajuns sau nu pentru noi. Dacă alții ezită, să avem compasiune față de ei, dar să menținem totuși standardul Domnului nostru sfânt. Zilele nazireatului nostru se apropie de sfârșit. Nu vom regreta nicidecum această hotărâre fermă când Îl vom vedea față către față.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s