Carte Creștină: Putere prin rugăciune – Capitolul 1


puterea_prin_rugaciuneIntroducere

Edward McKendree Bounds s-a născut în Shelby County, Montana, pe 15 august 1835 şi a murit pe 24 august 1913, în Washington, Georgia. A avut parte de o educaţie obişnuită la Shelbyville şi a practicat pentru o vreme avocatura, până la vârsta de 24 de ani când a început să predice Evanghelia. Primul său pastorat l-a avut în Monticello, Montana. În timp ce era pastor în Brunswick (Mo.) a izbucnit războiul de secesiune. A fost luat prizonier pentru că nu a vrut să depună jurământul de ascultare faţă de guvernul federal. A fost deţinut în St.Louis şi apoi transferat la Memphis, Tennesse. După eliberarea sa s-a întors pe jos aproape 100 de mile alăturându-se armatei Generalului Pierce de pe Mississippi. Acolo a fost făcut capelanul celui de-al 5-lea Regiment Missouri, poziţie avută până aproape de sfârşitul războiului.
După război, Rev.E.M.Bounds a păstorit biserici din Tennesse şi Alabama.

Despre Bounds se spune că a fost o stea pe cerul devoţional al Bisericii. Comparându-l cu Wesley s-a spus că în timp ce Wesley era, în general, un om iertător şi binevoitor, atunci când era stârnit era foarte aspru la vorbă, dar Bounds era blând şi umil, fără să răspundă vreodată duşmanilor săi. În schimb, el plângea pentru ei şi se ruga pentru ei.
Wesley era păcălit uşor de viclenia oamenilor. Dar nici un om nu putea să profite de credulitatea lui Bounds. Era un diagnostician foarte abil al caracterelor oamenilor. Nu-şi pierdea timpul cu mărturiile false de credinţă ale unora.
În timp ce Wesley, predica şi călărea toată ziua, Bounds se ruga şi scria zi şi noapte. Wesley a devenit faimos în timp ce trăia. Era tot timpul văzut de oameni. Dar deşi Bounds a tipărit Sfătuitorul Creştin timp de 12 ani, a fost puţin cunoscut în biserica lui. La 86 de ani Wesley mai putea încă să predice pe stradă 30 de minute. Dar Bounds a putut la 76 să se roage de la 3 dimineaţa, câte trei ore în genunchi. Wesley a avut parte de 46 de ani de popularitate. Numele său se afla pe buzele tuturor. Creştinismul a renăscut în Anglia în timpul predicării lui. În schimb, timp de 50 de ani, Bounds a fost puţin cunoscut, dar prin mărturia vieţii lui de rugăciune şi scrierile sale, va reînviasecretul uitat şi pierdut al Bisericii, în următorii 50 de ani.
Wesley a spus, Lumea este parohia mea, dar Bounds s-a rugat ca şi cum tot Universul s-a aflat în curtea lui. Aflat în vizită acasă la autorul acestei introduceri, Bounds în vârstă de 76 de ani şi-a trezit gazdele la 3 dimineaţa rugându-se şi plângând soarta pierduţilor pământului. Ziua intra în biserica de alături unde era găsit în genunchi când era chemat la mese. Asta era ceea ce el numea, truda/ocupaţia rugăciunii.
Ambii mari oameni reprezintă idealuri greu de atins pentru majoritatea. S-a pierdut acea rasă de oameni cu totul, odată cu moartea acestora? Să ne rugăm.

Adaptare după Homer W.Hodge

Putere prin rugăciune

Edward McKendree Bounds

Capitolul 1


Recreaţia pentru un predicator trebuie să fie ca şi pauza care se dă unei coase pentru a fi ascuţită. Mai poate un medic în vreme de molimă să-şi facă timp să se relaxeze sau să se recreeze, când atât de mulţi aşteaptă ajutorul lui într-o situaţie între viaţă şi moarte? Vei sta tu nepăsător să-i vezi pe păcătoşi suspinând în durerile morţii, spunând: „Dumnezeu nu-mi cere să mă sacrific pe sine pentru ca să-i salvez”? Este aceasta vocea compasiunii slujitorului creştin sau a leneviei carnale şi diabolice cruzimi? (Richard Baxter)

Pierderea timpului este dăunătoare minţii. În boală fiind, am privit înapoi cu ruşine la zilele petrecute în studiu. Am răsfoit pagini de istorie şi de poezie, sau ale jurnalelor lunare. Dar eu eram în studiu. Irosirea timpului de către un altul este vizibilă pentru toţi observatorii lui, dar eu ce fac? Nimic, care poate să aibă legătură cu binele spiritual al bisericii mele. Petrece mult timp în meditaţie şi rugăciune. Studiază cinstea şi gloria Stăpânului tău. (Richard Cecil)

Se caută: Oameni ai Rugăciunii

În permanenţă ne aflăm sub imperiul nevoii de a născoci noi metode, de a avea noi planuri, de a întemeia noi organizaţii, care să avanseze Biserica şi să asigure progresul şi eficienţa Evangheliei. Această tendinţă a zilei are darul de a-l pierde pe om din vedere, sau de a-l cufunda pe om în plan sau în organizaţie. Planul lui Dumnezeu este de a face mult mai mult cu omul, şi de a realiza mai multe cu el decât cu orice altceva. Oamenii sunt metodele lui Dumnezeu. Biserica se află în căutarea unor metode mai bune; Dumnezeu, însă, se află în căutarea unor oameni mai buni. „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan”. Dispensaţia care vestea şi pregătea calea Hristosului stătea în omul numit Ioan. „Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”. Pe de altă parte, mântuirea lumii vine de la acest Fiu de om. Descriind caracterul personal al oamenilor care au dus lumii Evanghelia, Pavel a rezolvat misterul succesului lor. Gloria şi eficienţa Evangheliei, stă în oamenii care o proclamă. Când Dumnezeu declară că, „Ochii Domnului străbat pământul încoace şi-n colo, căutând să sprijine omul a cărui inimă este toată a Lui” (redarea din engleză – n.tr), El nu face decât să ne facă cunoscută nevoia Lui de oameni şi faptul că depinde de ei, ca şi canale ale Lui, prin care să-şi exercite puterea în lume. Acest adevăr vital şi imperativ, epoca noastră tehnologică tinde să-l uite. Iar uitarea lui este tot atât de dăunătoare lucrării lui Dumnezeu cum ar fi dispariţia soarelui de pe bolta cerească. Aduce întuneric, confuzie şi moarte.

Ceea ce-i trebuie Bisericii din zilele noastre, nu sunt maşinării (mijloace) mai noi şi mai bune, nu organizaţii noi şi metode mai inedite, ci îi trebuie oameni pe care Duhul Sfânt să-i poată folosi – oameni ai rugăciunii, oameni tari în rugăciune. Duhul Sfânt nu operează cu maşini, ci cu oameni. Nu se coboară asupra unor utilaje, ci asupra oamenilor. El nu unge planuri, ci oameni, şi mai exact, oameni ai rugăciunii.

Biserica nu se află în criză de utilaje, de mijloace, ci de oameni ai rugăciunii. Dacă i-ar avea, atunci Biserica din România ar fi mai puternică decât Biserica din America, în ciuda echipamentului ei ultramodern. (nota traducătorului)

Un istoric eminent a spus odată că schimbările de caracter ale oamenilor sunt mai responsabile de revoluţiile naţionale, decât o recunosc filozofii sau politicienii lumii. Acest adevăr îşi găseşte aplicaţia desăvârşită în Evanghelia lui Hristos, în caracterul şi conduita urmaşilor lui Hristos – ei sunt cei ce au creştinizat lumea, cei ce au schimbat naţiuni şi indivizi. Şi adevărul acesta este cu deosebire adevărat în privinţa vestitorilor Evangheliei.

Caracterul cât şi bogăţiile Evangheliei sunt încredinţate predicatorului ei. El este cel ce aduce sau distruge mesajul de la Dumnezeu, omului. Predicatorul este vasul de aur prin care curge uleiul divin. Vasul nu doar că trebuie să fie din aur, ci şi deschis şi fără cusur, pentru ca uleiul să curgă uşor, să nu se piardă şi să nu se strice.

Omul este cel ce făureşte predicatorul. Cum este omul aşa va fi şi predicatorul. Dar, Dumnezeu trebuie să făurească omul. Mesagerul, dacă este permis, înseamnă mai mult decât mesajul. Un predicator este mai mult decât o predică. Predicatorul face predica. După cum laptele ce dă viaţă de la sânul mamei, este însăşi viaţa mamei, la fel tot ceea ce predicatorul spune este impregnat sau colorat de ceea ce predicatorul este. Comoara aceasta se află în vase de lut, iar gustul lor poate decolora sau strica. Omul, tot omul, se află în spatele predicii. Predica nu este recordul lui de o oră. Ea este rezultatul unei vieţi. Este uneori nevoie de 20 de ani pentru a pregăti, a formula o predică, pentru că au fost necesari 20 de ani la formarea omului. O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină.

Pavel a numit-o „Evanghelia mea”, nu fiindcă a degradat-o din pricina defectelor personale sau a deformat-o însuşiindu-şi-o cu egoism, ci pentru că ea a fost pusă în inima şi în sângele omului Pavel, ca o poruncă personală ce trebuia împlinită cu toate trăsăturile sale paveliene şi care să fie înflăcărată şi împuternicită de energia arzătoare a sufletului său fierbinte. Predicile lui Pavel – ce au fost ele? Schelete, fragmente împrăştiate pe o mare de inspiraţie. Dar, omul (personajul) Pavel, mai mare decât predicile sale, trăieşte pentru totdeauna, în deplinătatea staturii şi caracterului, avându-şi amprenta lăsată asupra Bisericii. Predicarea, vestirea, nu este decât o voce. În linişte, vocea moare, textul se uită, predica se pierde din memorie, însă predicatorul trăieşte.

Predica nu se poate ridica la capitolul viaţă, mai presus de omul ce o ţine. (nu va putea da mai multă viaţă decât are predicatorul, în momentul predicii.) Nişte oameni morţi vor ţine predici moarte, iar predicile moarte, ucid. Totul depinde de caracterul spiritual al predicatorului. În dispensaţia evreiască Marele preot avea bătut în pietre scumpe pe o plăcuţă de aur, „sfinţenie Domnului”. La fel fiecare predicator aflat în lucrarea lui Hristos trebuie să fie modelat şi stăpânit de acelaşi motto sfânt. Este o ruşine strigătoare la cer pentru ca lucrarea creştină să fie mai prejos în sfinţenia caracterului şi sfinţenia purtării, decât preoţia evreiască.

Jonathan Edwards a spus: „Mi-am continuat căutarea mea sinceră după mai multă sfinţenie şi asemănare cu Hristos. Cerul pe care l-am dorit era un cer al sfinţeniei”. Evanghelia lui Hristos nu călăreşte valul popular. Nu are nici o putere de auto-propagare. Ea se mişcă atunci când oamenii care au primit-o, se mişcă. Predicatorul trebuie să personalizeze Evanghelia. Trăsăturile ei divine, cele mai notabile, trebuie să se găsească întruchipate în el. Puterea convingătoare a dragostei trebuie să fie în predicator, propulsoare, eliberatoare şi atotstăpânitoare. Energia lepădării de sine trebuie să fie fiinţa, sufletul şi viaţa ei. El va trebui să apară ca un om printre oameni, înveştmântat în smerenie, plin de bunătate, înţelept ca un şarpe, blând ca un porumbel, purtând însemnele unui slujitor cu spiritul unui rege, al unui rege într-o înaltă împărăţie, având simplitatea şi frumuseţea unui copil. Predicatorul trebuie să se angajeze pe sine cu tot abandonul unei credinţe desăvârşite, cu lepădare de sine şi mistuit de zel, în lucrarea ce i-a fost încredinţată pentru mântuirea sufletelor oamenilor. Martirii inimoşi, plini de compasiune, eroici şi neînfricaţi sunt oamenii care pot să conducă şi să modeleze o generaţie pentru Dumnezeu. Dacă aceştia ar fi nişte timizi lachei, nişte oportunişti, şi nişte linguşitori ce se tem de oameni, dacă credinţa lor în Dumnezeu este slabă sau cunoaşterea de către ei a Cuvântului Său este săracă, dacă lepădarea lor de sine este înlocuită de o manifestare a eu-lui sau a lumii, atunci ei nu vor putea conduce Biserica şi nici lumea, pentru Dumnezeu.

Predica cea mai incisivă şi mai puternică a predicatorului ar trebui să-i fie adresată lui însuşi. Munca cea mai grea, mai delicată, mai elaborată şi mai completă, ar trebui să fie cu el însuşi. Ucenicia celor doisprezece este lucrarea cea mai importantă, mai dificilă, dar şi mai durabilă, a lui Hristos. Predicatorii nu sunt nişte făuritori (producători/meşteri) de predici, ci făuritori de oameni şi de sfinţi, şi doar acela este bine pregătit pentru această muncă, care a devenit el însuşi un om şi un sfânt. Nu de marile talente, nici de învăţătură multă, nici de predicatorii mari, are Dumnezeu nevoie, ci de oameni mari în sfinţenie, mari în credinţă, mari în dragoste, mari în fidelitate, mari pentru Dumnezeu – de oameni care predică predici sfinte la amvon şi trăiesc vieţi sfinte, în afara lui. Ei sunt cei ce pot modela o generaţie pentru Dumnezeu.

În felul acesta au fost formaţi creştinii de la început. Oamenii aceia erau dintr-o bucată, predicatori inspiraţi, curajoşi, neclintiţi, disciplinaţi şi sfinţiţi. Pentru ei predicarea însemna lepădare de sine, crucificare de sine, era munca grea şi istovitoare a martirului. Se angajau la ea într-un fel care se vedea la generaţia lor şi care zămislea pe următoarea nenăscută încă, pentru Dumnezeu. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.

Edward McKendree Bounds

Citește capitolul 2 aici

Anunțuri

Un comentariu la “Carte Creștină: Putere prin rugăciune – Capitolul 1

  1. Pingback: Putere prin rugăciune – Capitolul 2 | O parte din Mine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s