Putere prin rugăciune – Capitolul 5


Rugăciunea, marea nevoie …


puterea_prin_rugaciuneRugăciunea trebuie să fie în viaţa predicatorului, în studiul lui şi la amvonul lui, forţa evidentă şi ingredientul care dă culoare şi impregnează tot ce face. Ea nu poate juca un rol secundar şi nu este doar o acoperire a lui. Lui îi este dat să fie cu Domnul lui „toată noaptea în rugăciune”. Pentru a se pregăti singur în rugăciunea făcută cu lepădare de sine, predicatorului i se porunceşte să privească la Stăpânul său care, „trezindu-se cu mult înainte de dimineaţă, ieşea afară şi mergea într-un loc singur şi acolo se ruga” (trad.din engl.). Studiul predicatorului ar trebui să fie o cămăruţă de rugăciune, un Betel, un altar, o viziune şi o scară, pentru ca fiecare gând să se înalţe spre cer şi după aceea să se îndrepte înspre om, încât fiecare parte a predicii să fie aromată cu aerul cerului şi să devină eficace, fiindcă Dumnezeu a fost cel studiat.

Aşa cum motorul nu se mişcă până ce nu are loc aprinderea, la fel şi propovăduirea în toată maşinăria ei, desăvârşirea şi rafinamentul ei se află într-un punct mort, în ce priveşte rezultatele spirituale, până ce rugăciunea nu s-a aprins şi nu a creat aburul care s-o pună în mişcare. Structura, rafinamentul şi tăria predicii rămân doar nişte gunoaie dacă puternicul impuls al rugăciunii nu se găseşte în ele, nu trece prin ele şi nu este în spatele lor. Predicatorul este cel care prin rugăciune trebuie să-l „aducă” (sau, să-l „pună”) pe Dumnezeu în predică. El, predicatorul este cel care trebuie să-l „mişte” pe Dumnezeu înspre oameni mai înainte ca să-i poată mişca pe oameni înspre Dumnezeu, prin cuvintele sale. Predicatorul trebuie să fi primit audienţă şi intrare liberă la Dumnezeu înainte de a putea fi primit de oameni. O cale deschisă la Dumnezeu este pentru predicator cea mai mare asigurare a unui drum liber către oameni.

Este necesar să repetăm şi să reafirmăm că, rugăciunea ca simplu obicei sau ca faptă săvârşită din rutină sau făcută din profesionalism, este un lucru putred şi fără viaţă. O asemenea rugăciune nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru care noi pledăm. Noi subliniem rugăciunea adevărată care angajează şi aprinde fiecare element de bază al fiinţei predicatorului – o rugăciune care se naşte din uniunea vitală cu Hristos şi din plinătatea Duhului Sfânt, care să ţâşnească şi să reverse cu râuri de compasiune blândă, neobosită trudă pentru binele etern al omului, un zel mistuitor pentru gloria lui Dumnezeu şi o convingere deplină a sarcinii dificile şi delicate a predicatorului, a nevoii lui imperative de ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu. Rugăciunea bazată pe aceste convingeri solemne şi profunde este singura rugăciune adevărată. Predicarea susţinută de un asemenea fel de rugăciune este predicarea care seamănă seminţele vieţii veşnice în inimile oamenilor şi îi pregăteşte pe oameni pentru ceruri.

Este adevărat că există un fel de propovăduire populară, de predicare plăcută şi atrăgătoare, predicare de mare forţă intelectuală, literară şi mintală, care-şi are măsura ei de bine, dar însoţită de puţină rugăciune sau chiar lipsită în totalitate de ea. Însă propovăduirea care atinge scopul lui Dumnezeu în predicare trebuie să se nască din rugăciune începând de la text la introducere, să fie grăită cu energia şi în spiritul rugăciunii, urmată şi germinată prin rugăciune, şi păstrată în inimile ascultătorilor prin rugăciunile predicatorului, la destul timp după ocazia cu care s-a ţinut.

Putem scuza sărăcia propovăduirii noastre în multe feluri, dar adevăratul secret se găseşte în lipsa de rugăciune imediată pentru prezenţa lui Dumnezeu prin puterea Duhului Său Sfânt. Există nenumăraţi predicatori care pot ţine predici măiestre în felul lor, dar ale căror efecte sunt de scurtă durată şi nu pătrund deloc ca influenţă în zonele spirituale unde se poartă înfricoşătorul război dintre Dumnezeu şi Satana, ceruri şi iad, deoarece ele nu au devenit foarte agresive şi victorioase din punct de vedere spiritual, prin rugăciune.

Predicatorii care dobândesc rezultate remarcabile pentru Dumnezeu sunt acei oameni care au învins în cererile lor aduse lui Dumnezeu şi de aceea îi imploră cu îndrăzneală pe oameni. Doar predicatorii care sunt cei mai tari cu Dumnezeu, în cămăruţele lor de rugăciune, sunt şi cei mai tari la amvoanele lor dinaintea oamenilor.

Predicatorii sunt oameni, sunt expuşi şi adesea duşi de puternicele curente omeneşti. Rugăciunea înseamnă muncă spirituală, iar firii omeneşti nu-i place munca spirituală solicitantă. Firea omenească ar vrea să navigheze spre ceruri împinsă de o briză favorabilă, pe o mare calmă şi liniştită. Dar, rugăciunea este o muncă umilitoare. Umileşte intelectul şi mândria, crucifică lauda de sine şi semnează falimentul nostru spiritual, iar toate acestea sunt greu de suportat cărnii şi sângelui. Este mai uşor să nu te rogi decât să înduri toate acestea. Astfel ajungem la unul din relele strigătoare ale acestor vremuri, poate din toate vremurile – puţina rugăciune sau lipsa ei. Dintre aceste două rele, probabil rugăciunea puţină este mai rea decât a nu te ruga deloc. Rugăciunea puţină este un fel de prefăcătorie, o liniştire a conştiinţei, o farsă şi o deziluzie.

Valoarea mică pe care o acordăm rugăciunii este evidentă din timpul puţin pe care i-l devotăm. Timpul acordat rugăciunii de predicator contează foarte puţin în treburile zilnice. Nu de puţine ori singura rugăciune a predicatorului se săvârşeşte la marginea patului, îmbrăcat în pijama, pregătit de culcare şi în curând adormit, poate mai adăugând câteva rugăciuni pripite cât se îmbracă dimineaţa. Cât de slabă, inutilă şi neînsemnată este o asemenea rugăciune comparată cu timpul şi energia devotată ei de către sfinţii din Biblie şi nu numai! Ce săracă şi urâtă este copilăreasca şi mărunta noastră rugăciune, pe lângă obiceiurile adevăraţilor oameni ai lui Dumnezeu din toate veacurile! Doar oamenilor care consideră rugăciunea ca fiind principala lor ocupaţie şi îi devotează timp pe măsura importanţei ei mari, le oferă Dumnezeu cheile împărăţiei Lui şi îşi împlineşte El prin ei, marile Sale minuni spirituale din această lume. Rugăciunea serioasă este semnul şi pecetea lui Dumnezeu pusă asupra marilor lideri ai Săi şi ale strădaniei forţelor invincibile cu care Dumnezeu le va încununa eforturile lor.

Predicatorul este însărcinat atât să se roage, cât şi să predice. Misiunea lui este incompletă dacă nu le face bine pe amândouă. Predicatorul poate vorbi cu toată elocvenţa oamenilor sau a îngerilor, dar până ce nu se poate ruga cu o credinţă care să-şi aducă cerul de partea lui, propovăduirea lui va fi ca „o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor”, folosită în scopurile slăvirii lui Dumnezeu şi a mântuirii sufletelor.

Edward McKendree Bounds

Citește capitolul 4 aici

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s