Biblia – Inspiraţia Scripturii


Biblia – Inspiraţia Scripturii

   În cercetarea pe care am făcut-o pentru a găsi certitudini, am fost încurajaţi de dovezile pe care le-am găsit că în Biblie avem întruparea unei revelaţii divine. Despre scrierile care ne transmit această revelaţie am arătat că sunt autentice, credibile şi singurele competente să comunice această revelaţie. Dar dacă ar trebui să ne oprim aici, nu am avea decât o scriere antică onestă asupra subiectelor religioase. Mai putem face vreo afirmaţie cu privire la Scripturi? Sunt ele şi inspirate cuvânt cu cuvânt şi infailibile în ceea ce spun? Noi credem că sunt şi vom face acum un studiu asupra problemei inspiraţiei.

I. Definirea Inspiraţiei
   Pentru a da o definiţie adecvată şi precisă a inspiraţiei, trebuie să examinăm mai întâi câteva concepte teologice înrudite şi să respingem teoriile false. 

A. Termeni înrudiţi
   Termenii înrudiţi sunt revelaţie, inspiraţie, autoritate, infailibilitate şi iluminare. 

1. Revelaţia. Noi am observat deja că Dumnezeu S-a revelat în natură, în istorie şi în conştiinţă. El s-a revelat de asemenea în Fiul Său şi în Cuvântul Său. La acest punct, pe noi ne interesează în principal revelaţia directă, care se distinge de cea indirectă, şi revelaţia nemijlocită, care se distinge de cea mijlocită. Revelaţia se referă la comunicarea adevărului care nu poate fi descoperit pe altă cale; inspiraţia se referă la înregistrarea adevărului revelat. Noi putem avea revelaţie fără inspiraţie, şi acesta a fost cazul cu mulţi oameni evlavioşi din trecut. Acest lucru este clar din faptul că Ioan a auzit glasul celor şapte tunete, dar nu i s-a îngăduit să scrie ce au spus ele (Apoc. 10:3, 4). Noi putem de asemenea să avem inspiraţie fără o revelaţie directă, aşa cum este cazul scriitorilor care aştern pe hârtie ceea ce au văzut cu ochii lor sau ceea ce au descoperit prin cercetări (Luca 1:1-4; 1Ioan 1:1-4). Luca, în calitate de istoric, a cercetat însemnările scrise şi a verificat tradiţia orală când a scris Evanghelia sa, şi a fost martor ocular al multor întâmplări din Faptele apostolilor. Ioan, pe de altă parte, a primit cea mai mare parte a Apocalipsei ca o revelaţie directă de la Dumnezeu. Amândoi aceşti bărbaţi au fost inspiraţi când au aşternut pe hârtie materialul, dar materialul a fost primit pe căi diferite. Desigur, într-un sens mai larg, noi spunem că întreaga Scriptură este revelaţia de Sine a lui Dumnezeu; o parte a revelaţiei a venit direct, iar o altă parte a venit indirect, prin acţiunile salutare ale lui Dumnezeu în istoria omenirii. 

2. Inspiraţia. Inspiraţia se referă la înregistrarea adevărului. Duhul lui Dumnezeu s-a coborât asupra unor oameni ca să scrie cele 66 de cărţi ale Bibliei (Fapte 1:16; Evrei 10:15-17; 2 Petru 1:21). Scriptura este complet inspirată cuvânt cu cuvânt; este insuflată de Dumnezeu (2Timotei 3:16). O definiţie mai completă a inspiraţiei va fi dată ulterior în acest capitol. 

3. Autoritatea. Biblia are în sine autoritatea divină a lui Dumnezeu. Ea are caracter de obligativitate asupra omului – asupra gândirii, conştiinţei, voinţei şi inimii sale. Omul, credeul şi Biserica sunt toţi supuşi autorităţii Scripturii. Dumnezeu a vorbit; noi trebuie să ne supunem. Eternul „aşa vorbeşte Domnul” este standardul nostru. 

4. Infailibilitatea. Scriptura nu numai că este inspirată şi autoritară, ci este şi infailibilă. Prin aceasta înţelegem că ea este fără greşeală în manuscrisele originale. Este infailibilă în tot ceea ce afirmă, fie că sunt probleme istorice, ştiinţifice, morale sau doctrinare. Infailibilitatea se extinde asupra întregii Scripturi şi nu este limitată la anumite învăţături ale Scripturii. 

5. Iluminarea. Cel care i-a inspirat pe oameni ca să scrie Scriptura iluminează minţile acelora care o citesc. Datorită păcatului şi întunecării mintii produsă de acesta, nimeni nu poate înţelege Scriptura cu adevărat (Romani 1:21; Efeseni 4:18). Dar Duhul poate lumina mintea credinciosului pentru a înţelege Scripturile. Aceasta e esenţa celor spuse în 1Corinteni 2:2-16 (vezi şi Efeseni 1:18). şi Ioan vorbeşte despre aceasta în 1Ioan 2:20, 27. 

B. Teorii inadecvate despre inspiraţie
   Diferite teorii cu privire la inspiraţie, care au fost sugerate în cursul anilor, conţineau deseori un sâmbure de adevăr, dar au rămas definiţii inadecvate. 

1. Teoria inspiraţiei naturale sau a intuiţiei. Această teorie susţine că inspiraţia este doar o formă superioară de perspicacitate din partea omului natural. Este numai intensificarea sau elevarea percepţiei religioase a scriitorului. În realitate, această teorie confundă lucrarea de iluminare a Duhului cu lucrarea Sa specială de inspiraţie. Iluminarea nu este transmiterea adevărului, ci înţelegerea adevărului deja revelat. 

2. Teoria inspiraţiei dinamice sau a inspiraţiei parţiale. Această teorie susţine că Dumnezeu i-a dotat pe scriitorii Scripturii cu capacitatea necesară pentru transmiterea exactă a adevărului pe care trebuiau să îl comunice. Aceasta i-a făcut infailibili în probleme de credinţă şi practică, dar nu şi în lucrurile care nu au un caracter nemijlocit religios. Astfel, scriitorul ar putea fi greşit în lucruri care sunt legate de istorie sau de ştiinţă. Problemele pe care le ridică o asemenea concepţie sunt evidente. Cum am putea să acceptăm o afirmaţie a Scripturii dar nu şi pe cealaltă? Ba mai mult, cine ne poate spune cum să distingem între lucrurile care sunt esenţiale pentru credinţă şi practică şi cele care nu sunt? Nicăieri în Biblie nu ni se spune că inspiraţia se extinde numai asupra lucrurilor care sunt legate de credinţă şi de practica religioasă. Biblia declară că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2Timotei 3:16). 

3. Teoria care susţine că gândurile, nu cuvintele, sunt inspirate. Potrivit acestei teorii, Dumnezeu este acela care a sugerat ideile revelaţiei, dar a lăsat în seama omului exprimarea revelaţiei în cuvinte. Dar Scriptura afirmă că cuvintele însele sunt inspirate. Pavel spune că el vorbea „nu cu vorbiri [cuvinte] învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri [cuvinte] învăţate de la Duhul Sfânt” (1Corinteni 2:13). Tot el a mai declarat că toată Scriptura este inspirată (2Timotei 3:16); aceasta înseamnă că înseşi cuvintele folosite sunt inspirate. Pe lângă aceasta, este dificil să concepem gândurile separate de cuvinte. Aşa cum afirmă Pache: „Ideile pot fi concepute şi comunicate numai prin intermediul cuvintelor”. Este de ne-conceput să le disociem pe unele de celelalte. Saucy concluzionează: „Prin urmare, nu poate exista o inspiraţie a ideilor, care în acelaşi timp să nu cuprindă şi cuvintele prin care acele idei sunt exprimate”. Este cert deci că cuvintele însele trebuie să fie inspirate, nu doar gândurile sau ideile. 

4. Teoria potrivit căreia Biblia conţine Cuvântul lui Dumnezeu. Conform acestei teorii, Biblia este o carte omenească pe care Dumnezeu o poate face Cuvântul Său în momentul unei întâlniri personale. Scriitorii Scripturii au scris despre întâlnirile lor cu Dumnezeu conform tiparului de gândire al epocii lor. Aceşti autori au încorporat în scrierile lor diferite mituri supranaturale şi povesti miraculoase, cu scopul de a comunica adevăruri spirituale. Rolul celui care interpretează este să dea deoparte toate înfrumuseţările literare şi să caute să ajungă la adevărul spiritual pe care îl are Dumnezeu pentru el. Astfel, Scriptura trebuie de-mitologizată. Scriptura devine Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi în acel moment existenţial în care Dumnezeu pătrunde până la noi şi se revelează pe Sine în Cuvântul Său. Împotriva acestei concepţii pot fi spuse câteva lucruri. Mai întâi, aceasta este o abordare foarte subiectivă a Scripturii. Dar Biblia poate fi făcută să spună un lucru unei persoane şi alt lucru altei persoane. Această poziţie îndepărtează abordarea obiectivă în interpretarea Scripturii. De fapt, ea înlătură adevărul afirmat. Pache pune o întrebare: „Dacă cea mai mare parte a paginilor Bibliei nu sunt autentice sau sunt mitice, mai rămâne vreun lucru cert?” De vreme ce omul, în tot cursul istoriei a demonstrat cu prisosinţă că este supus greşelii şi lipsit de probitate în ce priveşte teoriile interpretării, oare nu ar trebui mai degrabă să acceptăm Scriptura ca fiind revelaţia lui Dumnezeu pentru om, inspirată de Duhul lui Dumnezeu în întregime demnă de încredere şi infailibilă în toate punctele? 

5. Teoria dictării. Teoria dictării susţine că autorii Scripturii nu au fost decât scribii, secretarii, nu persoane a căror individualitate să fie păstrată şi oarecum pusă la lucru în actul inspiraţiei. Potrivit acestei concepţii, stilul este acela al Duhului Sfânt. Unii au afirmat că până şi gramatica trebuie să fie perfectă pretutindeni, deoarece este gramatica Duhului Sfânt. Această teorie însă ignoră diferenţele evidente între stilul lui Moise, David, Petru, Iacov, Ioan şi Pavel, de pildă. Unii au căutat să treacă peste această dificultate, făcând presupunerea că Duhul Sfânt a adoptat în fiecare caz stilul scriitorului, dar există o cale mai bună de a explica aceasta prin susţinerea inspiraţiei verbale. Noi trebuie să recunoaştem natura dublă a Scripturii: pe de-o parte, ea este o carte insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte, ea are un caracter uman. Dumnezeu a folosit oameni vii, nu unelte fără viată. El nu a pus deoparte personalitatea umană, ci a folosit chiar personalitatea autorilor pentru a aşterne pe hârtie revelaţia Sa. 

C. Doctrina biblică a inspiraţiei
   Duhul Sfânt i-a călăuzit şi îndrumat astfel pe scriitorii textului sacru, folosind propriile lor personalităţi individuale, încât ei să scrie ceea ce El a vrut ca ei să scrie, fără adăugiri şi fără greşeli. Trebuie să remarcăm câteva lucruri. 
  (1) Inspiraţia este inexplicabilă. Ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar noi nu ştim exact cum acţionează acea putere a Duhului. 
  (2) Inspiraţia, în sensul restrâns, este limitată la autorii Scripturii. Alte cărţi nu sunt inspirate în acelaşi sens. 
  (3) Inspiraţia este în esenţă călăuzire. Adică, Duhul Sfânt a supravegheat selectarea materialelor care să intre în scriere, cât şi a cuvintelor care să fie folosite la scriere. 
  (4) Duhul Sfânt i-a ferit pe autori de orice eroare şi de orice omisiune.
 (5) Inspiraţia se extinde asupra cuvintelor, nu numai asupra ideilor sau conceptelor. De aceea, noi vorbim despre inspiraţia plenară şi verbală (cuvânt cu cuvânt) a Scripturilor; plenară, deoarece inspiraţia este deplină şi fără restricţii, adică include fiecare parte a Scripturii şi Scriptura în totalitatea ei (2Tim. 3:16); verbală, deoarece include fiecare cuvânt (1Cor. 2:13). şi (6) inspiraţia este afirmată numai pentru manuscrisele originale ale Scripturii, şi nu pentru vreuna dintre traduceri, fie antică fie modernă, nici pentru manuscrisele evreieşti sau greceşti care există, nici pentru textele critice cunoscute. Despre toate aceste manuscrise, cu excepţia originalelor, fie că se ştie că sunt greşite în anumite aspecte particulare, fie că nu se ştie dacă sunt sau nu sunt lipsite de orice eroare. Deşi noi nu avem la dispoziţie nici un manuscris original, numărul cuvintelor care sunt îndoielnice este foarte mic şi nici o doctrină nu este afectată de această situaţie. 
   Trebuie să spunem câteva cuvinte despre distincţia dintre inspiraţie şi autoritate. De obicei, acestea două sunt identice, astfel că ceea ce este inspirat este şi cu autoritate pentru învăţătură şi conduită; dar uneori lucrurile nu stau aşa. De exemplu, afirmaţia pe care Satan o face Evei, este scrisă prin inspiraţie, dar nu este adevărată (Gen. 3:4, 5). Acelaşi lucru poate fi spus despre sfatul pe care Petru i-L dă lui Cristos (Matei 16:22) şi despre declaraţia lui Gamaliel înaintea Sinedriului (Fapte 5:38, 39). De vreme ce nici una dintre aceste afirmaţii nu reprezintă felul de gândire al lui Dumnezeu, ele nu sunt autoritare, deşi se găsesc în Biblie. Acelaşi lucru poate fi spus despre texte care sunt izolate de contextul lor şi li se dă un înţeles total diferit de cel pe care îl au în context. Cuvintele rămân inspirate, dar noul sens nu are autoritate. Ar trebui să considerăm că fiecare afirmaţie este atât inspirată cât şi autoritară, în afară de cazul în care avem o indicaţie în context că în acea împrejurare dată, afirmaţia, deşi este inspirată, nu autoritară. 

II. Dovezile Inspiraţiei
   Există două lucruri fundamentale pe care ne putem baza teoria inspiraţiei verbale plenare: caracterul lui Dumnezeu şi caracterul şi afirmaţiile Bibliei însăşi. 

A. Caracterul lui Dumnezeu
   Existenta lui Dumnezeu este evidentă din faptul că El S-a revelat pe Sine, şi existenta Lui a fost stabilită cu ajutorul diferitelor dovezi în favoarea acestui fapt. Studiind această revelaţie şi aceste dovezi, noi descoperit deja câteva dintre trăsăturile de caracter distinctive ale Dumnezeu. Mai trebuie să studiem încă diferite lucruri cu privire la natura Sa, dar am văzut deja că El este un Dumnezeu care are personalitate şi este atotputernic, sfânt şi iubitor. 
   Dacă Dumnezeu este aşa, ne-am aştepta ca El să aibă o preocupare plină de dragoste pentru fiinţele create de El şi să le vină în ajutor. Faptul că El are o asemenea preocupare şi că vine în ajutorul omului este evident din felul cum se îngrijeşte de nevoile materiale trecătoare omului. El a făcut rezerve uriaşe de minereuri şi combustibili în pământ; El a pregătit o atmosferă în care omul să poată trăi; El a dat fertilitatea solului, a dat soare şi ploaie, frig şi zăpadă; şi El i-a dat omului o înţelegere a modurilor în care poate face ca aceste lucruri să satisfacă nevoile lui. Dar omul are şi nevoi spirituale şi eterne. El are problema păcatului. Nimic din natură sau din conştiinţă nu-i poate spune care este adevăratul standard etic de trăire şi nimic nu-i arată cum să devină îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Omul simte că este nemuritor şi se întreabă ce poate face ca să se pregătească pentru eternitate. Oare Dumnezeu, care s-a îngrijit din abundentă de nevoile lui inferioare, nu se va îngriji şi de nevoite lui superioare? Se pare că răspunsul trebuie să fie un „da” foarte apăsat. Dumnezeu fiind un astfel de Dumnezeu, şi omul având astfel de nevoi, ne putem aştepta ca Dumnezeu să facă cunoscute standardele Sale şi planul Său de mântuire. şi dacă El le face cunoscute, oare va lăsa El comunicarea în seama unei exprimări incerte şi supuse greşelii? Este adevărat că Dumnezeu foloseşte oameni răscumpărării, dar supuşi greşelii, pentru a fi mesageri ai reconcilierii Sale (2Cor. 5:18-20). Dar noi, mântuiţi dar încă păcătoşi, avem nevoie de un Cuvânt infailibil, pe care să-l proclamăm. Dumnezeul oricărui adevăr ne-a dat un Cuvânt cu autoritate, infailibil, ca să-l credem şi să-l proclamăm. Shedd scrie: „Este improbabil ca Dumnezeu să fi revelat mintii umane un fapt sau o doctrină, şi să nu facă nimic pentru a asigura formularea ei exactă. Acesta este cazul în special când este vorba de doctrină. Asemenea adevăruri profunde cum sunt Trinitatea, întruparea, jertfa înlocuitoare etc., pretind supravegherea şi călăuzirea din partea unui Duh infailibil, pentru a asigura o exprimare care să nu fie greşită. De aceea, este mai natural să presupunem că un profet sau un apostol care a primit direct de la Dumnezeu un adevăr profund şi misterios, inaccesibil mintii umane, nu va fi lăsat fără asistentă atunci când este vorba să comunice ceea ce a primit. În mod deosebit, este improbabil ca acea comunicare din partea Divinităţii să fie învăluită într-o haină legendară extravagantă”.

B. Caracterul şi afirmaţiile Bibliei
   Biblia este superioară tuturor celorlalte cărţi religioase prin conţinutul ei. Ea prezintă cele mai înalte standarde etice, cere cea mai absolută supunere, denunţă orice formă de păcat, şi totuşi îi face cunoscut păcătosului cum poate ajunge să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Cum ar fi putut nişte oameni ne-inspiraţi să scrie o asemenea carte? Biblia dovedeşte o remarcabilă unitate. Deşi pentru a scrie cele 66 de cărţi care compun Biblia au fost necesari vreo patruzeci de oameni, care au trăit într-o perioadă de aproximativ 1600 de ani, Biblia este în realitate o singură carte. Ea are un singur punct de vedere doctrinar, un singur standard moral, un singur plan de mântuire, un singur program al epocilor, o singură imagine despre lume. Particularităţile sistemului mozaic sunt clare în lumina unei revelaţii progresive. Legea şi harul şi doctrina Duhului Sfânt sunt legate împreună în planul gratiei lui Dumnezeu. Reglementarea alianţei strânse dintre elementele religioase şi cele politice în forma de guvernământ evreiască a avut un caracter temporar, şi nu a fost menită pentru vremurile actuale. În toate acestea există un plan şi un scop. Nici o altă carte sacră nu manifestă o asemenea unitate organică cum este cea a Scripturii. 
Biblia pretinde că este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă o persoană sau o carte face afirmaţii veridice în toate celelalte probleme, ar trebui să le permitem să facă afirmaţii şi cu privire la sine. Biblia este veridică în toate problemele şi face multe afirmaţii şi despre sine. Aceste afirmaţii apar în diferite moduri. 
   (1) De mai mult de 3800 de ori scriitorii Vechiului Testament folosesc expresii ca „aşa vorbeşte Domnul”„Cuvântul Domnului a vorbit lui…”„Domnul a vorbit” alte expresii echivalente. 
   (2) Scriitorii Noului Testament folosesc expresii cum sunt: „să vă arătăm care este tot planul lui Dumnezeu”„cuvinte învăţate de la Duhul”„ce este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu” şi „porunca Domnului”.
   (3) Diferiţi scriitori afirmă că legea şi mărturia sunt perfecte şi au autoritate absolută (Deut. 27:26; 2Regi 17:13; Psalmi 19:7; Psalmi 33:4; Psalmi 119:89; Isaia 8:20; Gal. 3:10; 1Petru 3:23). 
   (4) O carte a Bibliei recunoaşte că o altă carte a Bibliei face afirmaţii cu caracter definitiv (Iosua 1:7, 8; Iosua 8:31, 32; Ezra 3:2; Neemia 1; Daniel 9:2, 11, 13; Zaharia 7:12; Maleahi 4:4; Fapte 1:16; 1Petru 1:10, 11). 
   (5) Petru pune epistolele lui Pavel la acelaşi nivel cu „celelalte Scripturi” (2Petru 3:15,16). 
   (6) Pavel declară că întregul Vechi Testament este inspirat (2Timotei 3:16). Petru scrie: „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură n-a fost prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2Petru 1:20, 21). 
   Este de reţinut şi concepţia Domnului cu privire la inspiraţie. El a spus că „Scriptura nu poate fi desfiintată” (Ioan 10:35). În toate cele trei părţi ale Vechiului Testament, „Legea lui Moise şi proorocii şi Psalmii”, El a găsit învăţături cu privire la Sine (Luca 24:44; vezi v.27). El a spus de asemenea că nu a venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească (Matei 5:17); şi El si-a prezentat concepţia despre inspiraţie când a spus: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:18; vezi şi Luca 16:17). Cu alte cuvinte, El credea în inspiraţia verbală, cuvânt cu cuvânt, a Legii. Nu încape îndoială că în acest context „legea” se referă la întregul Vechi Testament. 
   Mai mult, Isus a făcut câteva preziceri semnificative cu privire la păstrarea şi interpretarea faptelor care sunt legate de persoana Lui şi de misiunea Lui. Înainte de a pleca, El le-a spus ucenicilor Săi că Duhul Sfânt îi va face învăţători competenţi ai adevărului. Aceasta, a spus Isus, o va face Duhul Sfânt când va veni la ei, când îi va învăţa toate lucrurile, aducându-le aminte de tot ceea ce le-a spus El, călăuzindu-i în tot adevărul şi arătându-le lucrurile care vor veni (Ioan 14:26). Aceste promisiuni cuprind faptele referitoare la viata lui Cristos, experienţele ucenicilor primului veac, doctrinele prezentate în epistole şi profeţiile din Apocalipsa. Apostolii au pretins că au primit acest Duh (Fapte 2:4; Fapte 9:17; 1Cor. 2:10-12; 1Cor. 7:40;Iacov 4:5;1Tesal. 2:13; 1Tesal. 4:2,8;1Petru 1:12;1Ioan 5:10, 11; Apoc. 21:5; Apoc. 22:6, 18, 19). Deci, putem înţelege afirmaţia Domnului ca o garanţie a faptului că şi Noul Testament este inspirat. 

III. Obiecţiile aduse împotriva acestei concepţii despre inspiraţie
   În lumina faptelor menţionate anterior, s-ar cuveni ca oamenii să creadă în inspiraţia verbală, cuvânt cu cuvânt, a Scripturilor; dar sunt câteva probleme privitoare la această concepţie, probleme care trebuiesc luate în discuţie. 

A. Afirmaţii eronate sau făcute din ignoranţă
   Pavel a spus înaintea lui Anania: (N-am ştiut fraţilor, că este marele preot” (Fapte 23:5). Aici Pavel îşi recunoaşte doar ignoranta, şi aceasta nu are nimic cu problema inspiraţiei. Înregistrarea acestei afirmaţii este pe deplin inspirată. Cuvântările mângâietorilor lui Iov conţin erori. Inspiraţia garantează înregistrarea exactă a acestor cuvântări, nu şi veridicitatea continutului lor. Există o diferenţă în faptul că ceva a fost spus şi veridicitatea a ceea ce a fost spus. Oriunde Scriptura „declară ceva ca fiind adevărat şi fără eroare trebuie acceptat ca atare”.
   Cum să înţelegem însă următoarea afirmaţie: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul” (1Cor. 7:12)? Domnul a dat porunci cu privire la divorţ (Matei 5:31,32; Matei 19:3-9); acum Pavel vorbeşte cu autoritatea care i-a fost dată lui. Dar el nu trage o linie de demarcaţie între porunca autoritară a lui Cristos şi a sa. Mai degrabă el însuşi pretinde a avea inspiraţie şi autoritate de a expune doctrină şi practică (vezi 1Cor. 7:12, 25): El are „Duhul lui Dumnezeu” (1Cor. 7:40). 

B. În ştiinţă şi în istorie
   Biblia nu este un manual de ştiinţă, nici de istorie; dar dacă ea este inspirată cuvânt cu cuvânt, atunci ne aşteptăm să facă afirmaţii veridice în oricare dintre aceste domenii. Dar la fel cum oamenii de ştiinţă încă mai vorbesc despre răsăritul şi apusul soarelui, despre cele patru colturi ale pământului etc., şi Biblia foloseşte deseori acest limbaj al aparentelor. Aparente imperfecţiuni, erori sau contradicţii dispar de obicei atunci când luăm în considerare limbajul ne-tehnic al scriitorilor, caracterul fragmentar al multor relatări, complementaritatea multor lucruri care sunt relatate de mai mulţi autori, situaţia istorică ce a dat naştere unei anumite linii de conduită şi posibilitatea ca scribii şi copiştii să greşească. 
   Descoperirile arheologice au avut o contribuţie de seamă în confirmarea exactităţii istorice a Vechiului Testament. Hammurabi, Sargon al II-lea, hitiţii şi Belşaţar nu mai ridică nici o problemă istoricilor. Acest lucru este adevărat şi cu privire la Noul Testament. Quirinius (Luca 2:2), Lisanias (Luca 3:1), Paulus (Fapte 13:7) şi Galion (Fapte 18:12) au fost toţi identificaţi, furnizând astfel dovada istoricităţii relatării. 
   Diferenţa în numărul celor care au fost loviţi de urgie (Num. 29:9; 1Cor. 10:8) dispare la o citire atentă a celor două texte. „Podişul” (Luca 6:17) a fost probabil un platou pe un munte (Matei 5:1). A existat un Ierihon antic şi un Ierihon modern, şi este probabil că orbul a fost vindecat între cele două Ierihonuri (Matei 20:29; Marcu 10:46; Luca 18:35). Probabil că Marcu şi Luca au intenţionat să-l menţioneze numai pe cel cunoscut, cum a fost cazul şi cu vindecarea din Decapolis (Matei 8:28; Marcu 5:2; Luca 8:27). 

C. În minuni şi în profeţii
   Dovada întemeiată pe minuni şi profeţii a fost prezentată deja, dar am putea adăuga că înregistrarea minunilor săvârşite de Cristos este atât de organic întreţesută cu înregistrarea restului vieţii Lui, încât este imposibil să o elimini pe cea dintâi fără a o distruge şi pe cea de-a doua. Dacă cineva crede în învierea fizică a lui Cristos, atunci nu mai rămâne nici o piedică insurmontabilă în calea acceptării tuturor celorlalte minuni din Scriptură. Sau, aşa cum scrie Saucy, „când faptul existentei lui Dumnezeu este acceptat… nu mai poate exista nici un motiv legitim pentru negarea intervenţiei Sale supranaturale la momentul şi în locul în care vrea El”.
   În lumina împlinirii profeţiilor referitoare la Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, a celor referitoare la Israel, la Cristos şi a celor referitoare la epoca noastră, s-ar cuveni să nu fim sceptici când este vorba despre posibilitatea profeţiei predictive. Ceea ce este privit ca eroare în profeţii, de obicei nu este altceva decât o falsă interpretare a ei. Unele părţi din Daniel 2, 7, 9, 11, 12, din Zaharia 12-14, şi cea mai mare parte din Apocalipsa îşi aşteaptă încă împlinirea. 

D. În citarea şi în interpretarea Vechiului Testament
   Cele mai multe dintre dificultăţile pe care le întimpinăm noi aici se vor spulbera dacă observăm câteva aspecte. 
   (1) Uneori scriitorii Noului Testament doar îşi exprimă ideile lor folosind cuvinte împrumutate dintr-un pasaj al Vechiului Testament, fără a avea pretenţia că interpretează acel pasaj (Romani 10:6-8; vezi Deut. 30:12-14). 
   (2) Uneori ei scot în evidentă în acel pasaj un element tipic care nu a fost recunoscut în general ca fiind tipic (Matei 2:15; vezi Osea 11:1 ). 
   (3) Uneori ei acordă credit unei profeţii mai vechi, când de fapt ei citează o formă mai recentă a ei (Matei 27:9; vezi Zaharia  11:13). 
   (4) Uneori ei citează o traducere aparent falsă în Septuaginta pe motivul că acea traducere eronată comunică cel puţin unul dintre sensurile conţinute în textul ebraic (Efes. 4:26; vezi Ps. 4:4 în LXX). 
   (5), uneori ei combină două citate în unul singur, atribuindu-l autorului mai proeminent (Marcu 1, 2, 3; vezi Isaia 40:3 şi Maleahi 3:1). 
   De altfel, dacă noi credem în posibilitatea unei lucrări supranaturale a Duhului Sfânt în inima omului, nu ar trebui să găsim greu de crezut posibilitatea unei lucrări supranaturale a Duhului în producerea Scripturilor. şi dacă noi recunoaştem că Duhul Sfânt este adevăratul autor al Scripturilor, atunci nu-i putem nega dreptul de a folosi Vechiul Testament în oricare dintre modurile citate mai sus. 

E. În morală şi în religie
   Practic, toate aşa-numitele erori de morală şi de religie sunt în Vechiul Testament. Toate dificultăţile legate de acestea vor dispare dacă ţinem seama de următoarele fapte. 
   (1) Faptele păcătoase ale oamenilor sunt scrise, dar nu sunt niciodată aprobate; de exemplu, îmbătarea lui Noe (Gen. 9:20-27), incestul lui Lot (Gen. 19:30-38), viclenia lui Iacov (Gen. 27:18-24), adulterul lui David (2 Sam. 11:1-4), poligamia lui Solomon (1Regi 11:1-3; vezi Deut. 17:17), severitatea Esterei (Estera 9:12-14), lepădarea lui Petru (Matei 26:69-75). 
   (2) Unele fapte rele par a fi aprobate, dar de fapt numai intenţia bună sau virtutea care le însoreşte este cea recunoscută, şi nu faptul rău în sine; de exemplu, credinţa lui Rahav, nu duplicitatea ei (Iosua 2:1-21; Evrei 11:31; Iacov 2:25), patriotismul Iaelei, nu perfidia ei (Jud. 4:17-22; vezi 5:24), credinta lui Samson, nu hoinăreala lui (Jud. 14:16; vezi Evrei 11:32). 
   (3) Unele lucruri au fost permise ca fiind corecte doar relativ, nu absolut; de exemplu, divorţul (Deut. 24:1; Matei 5:1, 32; Matei 19:7-9) şi legea talionului (Exodul 21:23-25; vezi Matei 5:38-39; Romani 12:1921). Unele rugăciuni şi porunci divine exprimă doar scopul unui Dumnezeu suveran, care îi foloseşte adesea pe oameni ca să-si ducă la îndeplinire planurile; de exemplu, Psalmii imprecatori (care conţin blesteme) (35, 69, 109, 137) şi porunca de a-i nimici pe canaaniţi (Deut. 7:1-5; 16; 20:16-18). Unii au acuzat anumite cărţi că sunt nedemne de a fi puse în canonul sacru. Estera, Iov, Cântarea cântărilor, Ioana, Iacov şi Apocalipsa au fost alese ca ţintă a acestor critici. Ca răspuns, am putea spune că o asemenea opinie se bazează pe neînţelegerea telului şi metodei acestor cărţi şi ignoră mărturia multora despre valoarea lor. Când adevăratul scop al acestor cărţi este înţeles, ele se dovedesc a fi nu numai utile, ci chiar indispensabile pentru completarea unei doctrine. 

Bibliografie
H.C.Tiessen, Lectures in Systematic Theology
Pache, The Inspiration and Authority of Scripture
Saucy, The , Bible: Breathed from God
Shedd, Dogmatic Theology
Pinnock, Biblical Revelation

Acest material nu ne aparţine. El a fost preluat de pe site-ul http://www.bibliaonline.go.ro

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.