Biblia – Întruparea revelației divine


I. Argumentul „a priori”
   Acesta este, strict vorbind, un argument de la ceva anterior la ceva posterior. Referitor la discuţia noastră, el poate fi formulat astfel: Omul fiind ceea ce este şi Dumnezeu fiind ceea ce este, avem un temei logic să ne aşteptăm la o revelaţie a lui Dumnezeu cât şi la o întrupare a acelor părţi ale acelei revelaţii care sunt necesare pentru a alcătui o sursă demnă de încredere şi infailibilă a adevărului teologic. Părţile acestui argument trebuie să fie examinate mai îndeaproape. 


   Omul nu este numai un păcătos care se află sub condamnarea la moarte eternă, ci el are şi înclinaţia de a se îndepărta de Dumnezeu, este ignorant în ceea ce priveşte scopurile şi metodele de salvare ale lui Dumnezeu şi incapabil de a se reîntoarce la Dumnezeu prin propria sa putere. Cu alte cuvinte, el se află într-o stare disperată, de care el este numai parţial conştient, şi el nu ştie dacă poate fi salvat din această stare sau, dacă poate, care este modalitatea de salvare. Revelaţia nescrisă, atât cea generală cât şi cea specială, nu furnizează un răspuns real la această întrebare. Este foarte clar, prin urmare, că omul are nevoie de instrucţiuni infailibile referitoare la cea mai importantă problemă a vieţii lui – binele lui etern. 
   Dincolo de această nevoie profundă a omului, avem atributele speciale şi caracterul unic al lui Dumnezeu, care fac posibilă, dacă nu probabilă, furnizarea soluţiei la această nevoie. Dumnezeul creştin este omniscient, sfânt, iubitor şi bun, şi omnipotent. De vreme ce Dumnezeu este omniscient, El ştie totul referitor la nevoia omului; de vreme ce este sfânt, El nu poate ignora păcatul şi nu poate accepta ca omul, în starea sa căzută, să aibă părtăşie cu El; de vreme ce Dumnezeu este iubitor şi bun, El poate fi înduioşat să caute şi să pună în aplicare un plan de salvare; şi de vreme ce El este omnipotent, El nu numai că Se poate revela pe Sine, ci poate şi să expună în scris acele revelaţii de Sine care sunt necesare pentru experienţa mântuirii. 


   Noi admitem că acest argument nu ne duce dincolo de punctul posibilităţii sau, în cel mai bun caz, al probabilităţii. Căci deşi Dumnezeu este dragoste şi El îşi exercită acest atribut în Dumnezeire, fără o revelaţie clară în acest sens noi nu putem fi siguri că El îl iubeşte pe păcătos. Noi nu trebuie să facem din dragostea Lui o atitudine necesară fată de păcătos, căci atunci dragostea nu mai este dragoste, mila nu mai este milă, şi harul nu mai este har. Elementul voluntar trebuie reţinut în toate acestea, deoarece omul a pierdut orice drept la dragoste, la milă şi la har. Dar chiar şi aşa, argumentul are valoare prin faptul că inspiră nădejdea că Dumnezeu va oferi soluţia pentru cea mai profundă nevoie a omului. 

II. Argumentul din analogie
   Acesta este un argument scos din corespondenţa dintre proporţii sau din relaţiile dintre lucruri. El întăreşte argumentul precedent în direcţia probabilităţii unei întrupări a revelaţiei divine. Argumentul poate fi formulat în două părţi. Întâi, vom arăta că de îndată ce intrăm în acea regiune a lumii noastre în care există nevoie de comunicare între indivizi care posedă inteligentă de orice fel, întâlnim exprimare directă, sau „revelaţie”. Chiar şi animalele dezvăluie prin vocea lor diferitele lor simţăminte. Pretutindeni în societate există limbaj de un oarecare fel. Există comunicare directă de la persoană la persoană, o permanentă şi nemijlocită dezvăluire sau revelare a gândurilor şi a sentimentelor lăuntrice, exprimată în aşa fel încât să fie înţeleasă clar. În consecinţă, nu poate exista o opoziţie la faptul unei revelaţii directe, clare şi adevărate, scoasă din analogia naturii. Cu toate că acest argument s-ar putea să nu dovedească că revelaţia lui Dumnezeu va fi întrupată într-o carte, el contribuie totuşi la această concepţie. 
   În al doilea rând, noi observăm că în natură există semne de bunătate reparatorie, iar în viata indivizilor şi a naţiunilor dovezi de îndurare providenţială, care dau temei pentru speranţă. Observăm vindecarea rănilor sau a organelor bolnave, cât şi amânarea judecăţii. Acestea ne dau un temei să credem că Dumnezeul naturii este un Dumnezeu răbdător şi îndurător (Fapte 14:15-17).
   Argumentul acesta ne duce un pas mai departe decât argumentul a priori. Primul ne susţine doar speraonţa că Dumnezeu ar putea veni în ajutorul unei fiinţe căzute; cel de-al doilea, arătând că Dumnezeu S-a îngrijit de vindecarea multor răni din lumea vegetală şi din cea animală şi că El tratează cu răbdare şi cu bunăvoinţă cu omenirea în general, dovedeşte că EI realmente vine în ajutorul creaturilor Sale care sunt în nevoie. Iarăşi însă, noi putem extrage din acest argument doar într-un mod foarte general asigurarea că El va întrupa într-un document scris planurile şi promisiunile Sale. 

III. Argumentul din indestructibilitatea Bibliei
   Când ne aducem aminte că doar un procent mic de cărţi supravieţuiesc mai mult de un sfert de secol, că un număr foarte mic din ele trăiesc o mie de ani, ne dăm dintr-o dată seama că Biblia este o carte unică. Când ne mai amintim şi împrejurările în care Biblia a supravieţuit, faptul acesta devine şi mai uluitor. Mai mult, „Biblia nu a fost numai obiectul veneraţiei şi adoraţiei, mai mult decât orice altă carte, ci a fost supusă de asemenea la mai multă prigoană şi împotrivire”.
   Nu putem menţiona decât câteva dintre eforturile care au fost făcute pentru a suprima sau pentru a nimici Biblia sau, când acestea nu au reuşit, pentru a o jefui de autoritatea divină. Împăraţii romani au descoperit curând că creştinii îşi întemeiază credinţa lor pe Scripturi. Diocleţian, prin edictul imperial din anul 303 d.Cr., a ordonat ca orice exemplar al Bibliei să fie ars. El a omorât atât de mulţi creştini şi a distrus atât de multe Biblii, încât atunci când pentru o vreme creştinii au amuţit şi s-au ascuns, el a crezut că a pus capăt Scripturilor. Aceasta l-a făcut să bată o monedă cu inscripţia: „Religia creştină a fost nimicită, iar închinarea la zei a fost restaurată”. Dar numai câţiva ani mai târziu, pe tronul imperiului a ajuns Constantin, care a proclamat creştinismul religie de stat. 
   În timpul Evului Mediu, scolasticii au pus credeul mai presus de Biblie. În timp ce majoritatea lor căutau încă să sprijine credeul prin Scripturi, tradiţia a devenit din ce în ce mai importantă. Biserica de stat si-a asumat autoritatea interpretării Scripturii, iar studierea Scripturii de către laici a fost tolerată dar privită cu suspiciune, dacă nu complet interzisă. 
   Pe timpul Reformei, când Biblia a fost tradusă în limba vorbită de popor, Biserica de stat a pus restricţii severe în calea citirii Bibliei, afirmând că laicii sunt incapabili să o interpreteze. Cititorul nu avea voie să caute să interpreteze Biblia pentru sine. Mulţi si-au dat viata pentru simplul motiv că erau urmaşi ai lui Cristos şi că si-au pus încrederea în Scripturi. S-a mers până acolo încât au fost emise legi care interziceau publicarea Bibliei. 
   Este interesant de menţionat în acest context că Voltaire, celebrul necredincios francez, care a murit în 1778, a prezis că la o sută de ani după moartea sa creştinismul se va fi stins. 
   Nici edictele imperiale, nici restricţiile ecleziastice nu au reuşit să nimicească Biblia. Cu cât au fost mai mari eforturile în direcţia împlinirii unei asemenea distrugeri, cu atât a fost mai mare circulaţia Bibliei. Cea mai recentă încercare de a jefui Biblia de autoritatea ei este efortul de a o degrada şi a o pune la acelaşi nivel cu toate celelalte cărţi religioase antice. Fiindcă circulaţia Bibliei nu poate fi oprită, se caută să se spună că ea nu posedă autoritate supranaturală. Dar Biblia continuă să aibă putere supranaturală şi este citită de milioane de credincioşi din lumea întreagă şi este tradusă în sute de limbi. 
   Faptul indestructibilităţii Bibliei sugerează cu putere că ea este întruparea unei revelaţii divine. 

IV. Argumentul din caracterul Bibliei
   Când luăm în considerare caracterul Bibliei, suntem obligaţi să ajungem la această concluzie: Biblia este întruparea scrisă a unei revelaţii divine. Să privim mai întâi la cele cuprinse în Biblie. Această carte recunoaşte personalitatea, unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu; ea glorifică sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu; ea afirmă că omul a fost creat direct de Dumnezeu, după asemănarea lui Dumnezeu; ea prezintă căderea omului ca pe o revoltă împotriva voii revelate a lui Dumnezeu; ea spune că păcatul nu are scuză şi că se află sub condamnarea la pedeapsa veşnică; ea ne învaţă despre domnia suverană a lui Dumnezeu în univers; ea expune în amănunţime planul lui Dumnezeu de mântuire, precum şi condiţiile necesare pentru a experimenta mântuirea, ea conturează planurile lui Dumnezeu cu privire la Israel şi la Biserică; ea prevesteşte desfăşurările sociale, economice, politice şi religioase din lume; ea zugrăveşte culminarea tuturor lucrurilor prin venirea a doua a lui Cristos, învierea, judecata, mileniul şi starea eternă. Este cert că această carte a ieşit de sub pana unui Dumnezeu infinit. 
   În al doilea rând, să privim la unitatea Bibliei. Deşi a fost scrisă de vreo patruzeci de autori diferiţi în cursul unei perioade de aproape 1600 de ani, Biblia este o singură carte. Ea are un singur sistem doctrinar, un singur standard moral, un singur plan de mântuire, un singur program pentru toate epocile. Când există mai multe relatări ale aceluiaşi eveniment sau ale aceleiaşi învăţături, acestea nu sunt contradictorii, ci complementare. De exemplu, inscripţia de pe cruce a fost fără îndoială următoarea: „Acesta este Isus din Nazaret, împăratul , iudeilor”. Matei spune: „Acesta este Isus, împăratul iudeilor” (Matei 27:37); Marcu: „Împăratul iudeilor” (Marcu 15:26); Luca: „Acesta este împăratul iudeilor” (Luca 23:38); iar Ioan: „Isus din Nazaret, împăratul iudeilor” (Ioan 19:19). Legea şi harul se armonizează atunci când înţelegi natura exactă şi scopul fiecăruia. Relatările despre oameni răi sau naţiuni păcătoase nu ne repugnă, ci ne sunt chiar de ajutor când ne dăm seama că au fost scrise într-un spirit de dezaprobare şi condamnare. Doctrina despre Duhul Sfânt îşi găseşte armonizarea în caracterul progresiv al revelării acestui adevăr. În contrast cu scrierile mahomedane, zoroastriene şi budiste, care sunt în cea mai mare parte colecţii de materiale heterogene fără început, cuprins sau încheiere, Biblia este un uimitor tot unitar. 
   Având în vedere conţinutul şi unitatea Bibliei, suntem obligaţi să conchidem că ea este întruparea unei revelaţii divine. Ce oameni ar fi putut să elaboreze o asemenea concepţie despre lume şi viată? Pache declară: „Numai Domnul, care este în afara timpului, poate vedea dintr-o privire destinul întregului univers. Din veşnicie în veşnicie, El este Dumnezeu (Psalmi 90:2). Am putea spune că El cuprinde într-o imagine eternitatea care a fost înainte de noi şi cea care ne stă înainte. Numai El, Cel care a inspirat toată Scriptura, ar fi putut da unicitatea de perspectivă pe care o are ea „

V. Argumentul din influenţa Bibliei
   Coranul, Cartea mormonă, Ştiinţă şi sănătate, Zenda Avesta şi scrierile clasice ale lui Confucius, toate aceste cărţi au avut o influentă impresionantă în lume. Dar există o diferenţă imensă între tipul de influentă pe care acestea au exercitat-o comparativ cu cea a Bibliei. 
   Primele au dus la o concepţie superficială despre Dumnezeu şi despre păcat, mergând chiar până la trecerea acestuia cu vederea. Ele au produs indiferenta stoică în fata vieţii şi au avut ca rezultat doar o concepţie despre morală şi despre conduită. Biblia, dimpotrivă, a produs cele mai înalte rezultate în toate zonele vieţii. Ea a condus la creaţii de cel mai înalt grad în artă, în arhitectură, în literatură şi în muzică. Legile fundamentale ale naţiunilor au fost influenţate de ea; mari reforme sociale s-au bazat pe ea. Mai există vreo altă carte în lume care să se poată compara cu ea măcar de departe în ce priveşte influenta binefăcătoare asupra omenirii? Este cert că aceasta este o dovadă a faptului că Biblia este revelaţia lui Dumnezeu adresată unei omeniri aflată în nevoie. şi pe lângă aceasta, trebuie să luăm în considerare impactul efectului regenerator asupra a milioane de vieţi individuale. 

VI. Argumentul din împlinirea profeţiilor
   Acest argument pare să aparţină de cel legat de caracterul Bibliei, dar datorită unicităţii sale este tratat separat aici. Numai Dumnezeu poate revela viitorul, şi profeţia, atunci când are caracter de prevestire, este un miracol al cunoaşterii. Profeţia împlinită indică faptul că scriitorii profeţiei au posedat un anume gen de inteligentă supranaturală. Petru vorbeşte despre aceasta atunci când declară despre profeţii Vechiului Testament că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2Petru 1:21). Dacă noi putem demonstra că profeţiile Vechiului Testament au fost împlinite în toate detaliile, atunci putem dovedi revelaţia divină. Să examinăm câteva profeţii. 
   Profeţiile referitoare la împrăştierea poporului Israel au fost împlinite exact (Deut. 28:15-68; Ier. 15:4; Ier. 16:13; Osea 3:4). În împlinirea profeţiei, Samaria trebuia să fie nimicită, dar Iuda trebuia să fie păstrat (1Regi 14:15; Isaia 7:6-8; Osea 1:6-7); Iuda şi Ierusalimul, deşi izbăvite din mâna asirienilor, trebuiau să cadă în mâna babilonienilor (Isaia 39:6; Ier. 25:9-12); distrugerea Samariei trebuia să fie urmată de o restaurare (Ier. 29:10-14); cel care avea să fie restauratorul lui Iuda a fost prevestit pe nume (Isaia 44:28; Isaia 45:1); mezii şi perşii urmau să nimicească Babilonul (Isaia 21:2; Daniel 5:28); cetatea Ierusalimului şi templul trebuiau să fie rezidite (Isaia 44:28). 
   Şi profetiile referitoare la naţiunile păgâne, ne-evreieşti, au fost împlinite. Profeţiile privitoare la Babilon, Tir, Egipt, Amon, Moab, Edom şi Filistia s-au împlinit (Isaia 13:23; Ier. 46-51). În special, profeţiile privitoare la cele patru mari imperii mondiale din Daniel 2 şi 7 au fost împlinite. Anumite părţi referitoare la cel de-al patrulea imperiu sunt încă de domeniul viitorului şi ne îndreaptă spre revenirea lui Cristos, dar celelalte au fost împlinite. Şi profeţia referitoare la lupta dintre Siria şi Egipt, care a urmat dezmembrării imperiului lui Alexandru, s-a împlinit. Corespondenţa dintre prezicerile din Daniel 11.1 şi faptele istorice este atât de minuţios exactă, încât anti-supranaturaliştii sunt dogmatici în afirmaţia lor că aceasta este istorie şi nu prezicere. Pe baza acestei presupuneri, ei datează cartea lui Daniel ca fiind scrisă în 168-165 î.d.Cr. Dar aceia care cred în revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu continuă să susţină că în acest capitol avem una dintre cele mai puternice dovezi că în Biblie avem întruparea pre-ştiinţei divine şi nu înregistrarea unor evenimente deja trecute, înregistrare făcută cu scopul unei fraude pioase. 
   În Biblie sunt încă multe alte preziceri care ar putea fi menţionate ca dovezi ale aceluiaşi fapt. Unele dintre acestea sunt creşterea cunoaşterii şi a călătoriilor în vremurile din urmă (Daniel 12:4), continuitatea războaielor şi a veştilor de război (Matei 24:6-7), creşterea răutăţii (2Timotei 3:1-13), păstrarea unei rămăşite din Israel (Romani 11:1-5, Romani 25-32), şi punerea în mişcare a acestor oase uscate şi întoarcerea lor la o viată naţională şi spirituală (Ezec. 37:1-28). Cine ar fi putut prevedea şi prezice vreunul dintre aceste lucruri! Aceasta, iarăşi, dovedeşte că noi avem în Biblie întruparea revelaţiei divine. 

VII. Declaraţiile Scripturilor
   Biblia pretinde a fi nu numai o revelaţie de la Dumnezeu, ci infailibila înregistrare a acelei revelaţii. Dacă noi putem dovedi autenticitatea cărţilor Bibliei şi veridicitatea lucrurilor pe care le relatează în legătură cu alte subiecte, atunci suntem îndreptăţiţi să acceptăm şi mărturia pe care Scriptura o face despre sine. Dacă noi am verificat acreditările unui ambasador şi am fost satisfăcuţi în ceea ce priveşte veridicitatea autorizaţiei sale, atunci putem accepta şi afirmaţiile lui personale pe care le face privitor la natura împuternicirilor sale şi la sursa informaţiilor sale. 
   În Pentateuh întâlnim deseori afirmaţii ca aceasta: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis…” (Exod 14:1; Lev. 4:1; Num 4:1; Deut. 32:48). Lui i s-a poruncit să scrie în carte ceea ce Dumnezeu i-a spus (Exod 17:14; Exod 34:27), şi el a făcut aşa (Exod 24:4; Exod 34:28; Num 33:2; Deut. 31:9-24). La fel spun şi profeţii: „Căci Domnul vorbeşte” (Isaia 1:2); „Domnul a zis lui Isaia ” (Isaia 7:3); „Aşa vorbeşte Domnul” (Isaia 43:1); „Cuvântul Domnului care a vorbit lui Ieremia din partea Domnului, astfel” (Ieremia 11:1); „Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel” (Ezec. 1:3); „Cuvântul Domnului spus lui Osea” (Osea 1:1); „Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel” (Ioel 1:1). S-a afirmat că declaraţii ca acestea se întâlnesc de mai mult de 3800 de ori în Vechiul Testament. Astfel Vechiul Testament afirmă că este o revelaţie de la Dumnezeu. 
   La fel şi scriitorii Noului Testament afirmă că ei proclamă mesajul lui Dumnezeu. Pavel afirmă că lucrurile pe care le-a scris el au fost poruncile lui Dumnezeu (1Cor. 14:37); că ceea ce a predicat el trebuia să fie acceptat de oameni ca fiind chiar Cuvântul lui Dumnezeu (1Tes. 2:13); că mântuirea oamenilor depinde de credinţa în doctrinele pe care el le-a propovăduit (Gal. 1:8). Ioan îi învaţă pe oameni că mărturia sa este mărturia lui Dumnezeu (1Ioan 5:10). Petru voia ca cititorii săi să-si aducă aminte „de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri” (2 Petru 3:2). Scriitorul Epistolei către evrei prevesteşte pentru aceia care resping mesajul care a fost confirmat de către aceia care l-au auzit pe Cristos, o pedeapsă mai severă decât pedeapsa care a căzut peste cei ce au călcat legea lui Moise (Evrei 2:1-4). 
   Forţa acestor dovezi este cumulativă. Dacă vom cântări separat fiecare dintre argumentele prezentate în acest capitol, s-ar putea să nu-l găsim pe nici unul convingător; dar dacă permitem fiecărui argument să contribuie cu grăuntele său de adevăr, vom fi forţaţi să tragem concluzia că Biblia este întruparea unei revelaţii divine. O dată ce am acceptat această idee ca bine întemeiată, avem o temelie pentru studiul celorlalte subiecte din cadrul bibliologiei. 

Bibliografie
1. H.C. Tiessen, Lectures in Systematic Theology
2. Bancroft, Christian Theology . 
3. Pache, The Inspiration and Authority of Scripture

Acest material nu ne aparţine. El a fost preluat de pe site-ul http://www.bibliaonline.go.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: