Biblia – Autenticitatea cărţilor Bibliei


    Prin autenticitate înţelegem că o carte este scrisă de persoana sau persoanele al căror nume îl poartă sau, dacă este anonimă, că este scrisă de persoana sau persoanele cărora le este atribuită de tradiţia străveche sau, dacă nu este atribuită unui anumit autor sau unor anumiţi autori, că a fost scrisă în perioada pe care tradiţia i-a atribuit-o. Despre o carte se spune că este falsă sau ne-autentică dacă nu a fost scrisă în perioada căreia i-a fost atribuită sau nu a fost scrisă de autorul declarat. O carte este considerată corectă dacă relatează faptele aşa cum s-au întâmplat. Ea este denaturată sau falsificată dacă textul a fost modificat într-un mod oarecare. 
    Faptul că toate cărţile Vechiului Testament sunt autentice şi ne-alterate poate fi arătat în modul următor. 


A. Autenticitatea cărţilor Vechiului Testament
    Pentru o completă trecere în revistă a dovezilor, studentul este îndemnat să citească lucrările erudite de introducere la Vechiul Testament. În acest cadru, noi nu putem aborda subiectul decât într-un mod general. Scripturile Vechiului Testament vor fi abordate conform celor trei diviziuni: Legea, Profeţii şi Ketubimul. 
1. Autenticitatea cărţilor Legii. Mare parte a criticismului modern neagă faptul că Moise este autorul Pentateuhului. Ipoteza documentară împarte paternitatea acestor cărţi în patru coduri: iehovist, elohist, deuteronomist şi preoţesc, având mai mulţi redactori. Pentru scopul nostru, noi nu putem decât să indicăm pe scurt dovezile care sprijină afirmaţia că Moise este autorul Pentateuhului. Mai întâi, este îndeobşte cunoscut că un număr considerabil de mare de oameni puteau citi sau scrie în timpurile străvechi, încă de pe vremea lui Hammurabi; tăbliţele şi listele genealogice erau cunoscute în Babilon cu secole înainte de Avraam; de aceea, este posibil ca Avraam să fi purtat cu sine din Haran în Canaan tăbliţele cu scriere cuneiformă conţinând asemenea însemnări; şi în felul acesta, este posibil ca Moise să fi ajuns în posesia lor. Fie că el a avut acces la asemenea însemnări, fie că aceste informaţii i-au fost transmise pe calea tradiţiei orale, fie că a primit o revelaţie directă de la Dumnezeu, sau fie că a fost o îmbinare a acestora, cercetătorii fundamentalişti (conservatori) au susţinut din totdeauna că Moise a scris Genesa. 


    Mai mult, în restul Pentateuhului, Moise este prezentat în repetate rânduri drept autorul a ceea ce s-a scris. El trebuia să scrie (Exodul 17:14; Exodul 34:27) şi ni se spune că el a scris (Exodul 24:4; Exodul 34:28; Num. 33:2; Deut. 31:9, 24). Ceea ce el a scris este numit „cuvintele legii acesteia” (Deut. 28:58) şi „această carte a legii” (Deut. 29:21; Deut. 30:10; Deut. 31:26). În plus, de treisprezece ori în afara Pentateuhului, în Vechiul Testament, Moise este prezentat drept autorul unei scrieri. Această scriere este numită „cartea legii lui Moise” (Iosua 8:31; Iosua 23:6; 2 Regi 14:6), „legea lui Moise” (1 Regi 2:3; 2 Cronici 23:18; Daniel 9:11), şi „cartea lui Moise” (Neemia 13:1 ). 
    În Noul Testament, Domnul nostru vorbeşte deseori despre „Moise” ca despre o lucrare scrisă (Luca 16:29; Luca 24:27; vezi Ioan 7:19). El atribuie de asemenea diferite învăţături ale Pentateuhului lui Moise (Matei 8:4; Matei 19:7, 8; Marcu 7:10; Marcu 12:26; Ioan 7:22, 23). O dată El vorbeşte despre „cele scrise de” Moise (Ioan 5:47). Diferiţi scriitori ai Noului Testament vorbesc despre „Moise” ca despre o carte (Fapte 13:39; 1 Cor. 9:9; Evrei 10:28; vezi Ioan 1:45). Şi ei îi atribuie lui Moise anumite învăţături găsite în Pentateuh (Fapte 3:22; Romani 9:15; Evrei 8:5; Evrei 9:19). 
    Alte câteva dovezi interne pot fi menţionate pentru a atesta faptul că Moise este autorul Pentateuhului. Este evident că autorul este un martor ocular al exodului; el dovedeşte că este familiar cu tara Egiptului, cu geografia ei, cu flora şi fauna ei; el foloseşte câteva cuvinte egiptene; şi el face referire la obiceiuri care erau practicate în mileniul al doilea î.d.Cr. Harrison trage concluzia: „Pentateuhul este o scriere omogenă, compusă din cinci volume, şi nu un conglomerat format din scrieri separate sau poate doar superficial înrudite. El descrie, într-un cadru istoric acreditat, modul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine oamenilor şi în care i-a ales pe israeliţi pentru o lucrare şi pentru o mărturie specială în lume şi în cursul istoriei umane. Rolul lui Moise, în formularea acestui corpus literar, apare a fi proeminent, şi nu fără temei ar trebui să i se acorde o poziţie de înaltă cinste în dezvoltarea epopeii naţiunii israelite, şi să fie respectat, atât de către iudei cât şi de către creştini, ca marele mediator al legii străvechi”.
2. Autenticitatea cărţilor profetice. Evreii vorbesc despre profeţii timpurii şi despre cei târzii. Din prima categorie fac parte cărţile Iosua, Judecători, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi. Din cea de-a doua categorie fac parte Isaia, Ieremia, Ezechiel şi aşa – numiţii profeţi minori, Mai întâi, privind la profeţii timpurii, nu există nici un motiv pentru respingerea părerii că Iosua a scris cartea care îi poartă numele, iar Samuel a scris cartea Judecători. Cartea Judecători a fost scrisă după instaurarea monarhiei (19:1; 21:25) şi înainte de urcarea lui David pe tron (1:21; vezi 2 Samuel 5:6-8). În 1 Cron. 29:29 citim despre faptele care „sunt scrise în cartea lui Samuel văzătorul, şi în cartea proorocului Natan şi în cartea proorocului Gad”. Conform acestui verset, traditia s-a simtit îndreptăţită să atribuie 1 Samuel 1-24 lui Samuel şi 1 Samuel 25 – 2 Samuel 24 lui Natan şi Gad. Ieremia a fost în general considerat autorul cărţilor Regilor; sau cel puţin autorul a fost un contemporan al lui Ieremia. În cărţile Regilor ni se vorbeşte despre cartea faptelor lui Solomon (1 Regi 11:41), despre cartea cronicilor împăraţilor lui Israel (1 Regi 14:19) şi despre cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda (1 Regi 14:29), iar în porţiunile referitoare la Ilie, Elisei şi Mica, pentru care s-au folosit documente mai vechi, sunt inserate în mod frecvent însemnările unor martori oculari. 
    În al doilea rând, şi cărţile profeţilor târzii sunt autentice. Faptele lui Ezechia ni se spune că au fost scrise „în vedenia proorocului Isaia” (2 Cron. 32:32); despre Isaia ni se spune că a scris şi faptele lui Ozia (2 Cron. 26:22). Profeţia lui Isaia îi este atribuită lui (1:l). Isus şi apostolii Săi au vorbit despre scrierile lui Isaia, atribuindu-i chiar şi capitolele disputate (Matei 8:17; vezi Isaia 53:4; Luca 4:17, 18; v. Isaia 61:1; Ioan 12:38-41; v. Isaia 53:1; Isaia 6:10). Lui Ieremia i s-a spus: „Scrie într-o carte toate cuvintele pe care ti le-am spus” (Ieremia 30:2), iar nouă ni se spune că el „a scris într-o carte [un singur sul] toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului” (Ieremia 51:60). Nu încape nici o îndoială că Baruh a fost secretarul său particular pentru o mare parte a lucrării sale (Ieremia 36; vezi 45:1). şi lui Ezechiel i s-a cerut să scrie (Ezechiel 24:2; Ezechiel 43:11), şi la fel lui Habacuc (Hab. 2:2). Este îndeobşte admis de către cercetătorii conservatori că numele care apar în primul verset al unei cărţi profetice este scris cu intenţia să ne dea numele exact al autorului acelei cărti. Chiar şi Maleahi este, probabil, numele autorului şi al cărţii, şi nu doar o referire la versetul 3:1. 
3. Autenticitatea Ketubimului. Celelalte cărţi ale Vechiului Testament au fost împărţite în trei grupe: Cărţile poetice, care cuprind Psalmii, Proverbele şi Iov; Meghilot, cuprinzând Cântarea cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul şi Estera; şi Cărţile istorice ne-profetice, care includ Daniel, Ezra, Neemia şi 1 şi 2 Cronici. Trebuie făcute câteva observaţii. În ce priveşte Psalmii şi scrierile lui Solomon, citim despre scrierile lui David şi scrierile fiului său Solomon (2 Cron. 35:4). Deşi titlurile psalmilor nu fac parte din textul original, acestea sunt în general acceptate ca fiind exacte. Dintre cei 150 de psalmi, 100 sunt atribuiţi unor autori: 73 lui David, 11 fiilor lui Core, 12 lui Asaf, 2 lui Solomon şi câte unul lui Etan şi Moise. Ceilalţi psalmi sunt anonimi. Conform titlurilor din Proverbe, Solomon a fost autorul capitolelor 1-24. El a fost de asemenea autorul capitolelor 25-29, deşi aceste capitole au fost copiate din scrierile sale de către oamenii lui Ezechia. 
    Capitolul 30 este atribuit lui Agur, fiul lui Iache, iar capitolul 31 regelui Lemuel. Cartea lui Iov nu ne dă numele autorului, dar nu este deloc improbabil ca Iov însuşi să o fi scris. Noi considerăm că această carte este o naraţiune fidelă a experienţelor unui om numit Iov, care a trăit în vremurile patriarhilor, şi nu o privim doar ca pe o ficţiune poetică. Cine altcineva decât Iov ar fi putut reda cu fidelitate experienţele sale şi cuvintele sale cât şi cuvântările lui Elifaz, Bildad, Tofar, Elihu şi Dumnezeu? 
Cântarea cântărilor este de asemenea atribuită lui Solomon (1:1), şi nu avem nici un motiv să punem la îndoială veridicitatea afirmaţiei din primul verset. Archer scrie: „A fost părerea general acceptată de tradiţia Bisericii creştine până în vremurile recente că Cântarea cântărilor este o creaţie originală a lui Solomon”. Cartea Rut a fost deseori asociată cu cartea Judecători şi este probabil că a fost scrisă de acelaşi autor, probabil Samuel. Totuşi, aşa cum remarcă Davis, „aceasta nu se poate verifica”. Faptul că este menţionat numele lui David şi nu al lui Solomon (Rut 4:22) este un argument în favoarea datării scrierii cărţii nu mai târziu de epoca lui David. 
    Cartea Plângerile este atribuită lui Ieremia prin titlul pe care îl poartă în Bibliile noastre, şi tradiţia a atribuit-o din totdeauna acestui profet. Prin forma de exprimare şi prin discuţia generală, ea are multe puncte comune cu cartea lui Ieremia, şi putem să socotim cu toată încrederea că aparţine acestui autor. Eclesiastul se spune că a fost scris de către „Eclesiastul, fiul lui David, împăratul Ierusalimului” (1:1) şi această expresie a fost de obicei luată de către teologii conservatori ca referindu-se la Solomon. Se face referire la înţelepciunea incomparabilă a autorului (1:16) şi la lucrurile mari pe care le-a realizat (2:4-11). Până în perioada Reformei, cartea a fost atribuită lui Solomon în mod unanim, atât de către cercetătorii evrei, cât şi de către cei creştini, şi majoritatea teologilor conservatori continuă să i-o atribuie lui, deşi există unele dovezi lingvistice că s-ar putea să fi fost scrisă de altcineva, nu de Solomon. 
    Cartea Estera a fost scrisă de către Mardoheu Evreul, care a cunoscut cel mai bine faptele relatate în această carte, dar versetele 10:2, 3 par să se opună acestei poziţii. Whitcomb trage concluzia: „Autorul trebuie să fi fost un evreu care a trăit în Persia pe vremea când s-au întâmplat evenimentele relatate şi care a avut acces la cronicile oficiale ale împăraţilor Mezilor şi Perşilor (2:23; 9:20; 10:2)”. Criticii tind să fie de acord că a fost scrisă de către un evreu persan, din cauza absentei oricăror indicii că ar fi fost scrisă în Palestina. Limbajul este recunoscut de toţi a fi târziu, comparabil cu cel al lui Ezra, al lui Neemia şi al Cronicilor. 
    Nu încape nici o îndoială că Daniel este o carte scrisă de către omul de stat cu acelaşi nume. Autorul se prezintă cu numele de Daniel şi scrie la persoana întâi (7:2; 8:1, 15; 9:2; 10:2). Ba mai mult, lui Daniel i s-a poruncit să păstreze cartea (12:4). Există o remarcabilă unitate a cărţii, numele Daniel apărând pe tot cuprinsul ei. Isus a atribuit această carte lui Daniel (Matei 24:15). Cercetătorii conservatori datează cartea în secolul 6 î.d.Cr., deşi criticii moderni, datorită respingerii profeţiei predictive, o plasează în general în perioada macabeană şi consideră că a fost scrisă în perioada 168-165 î.d.Cr. 
Cartea Ezra a fost fără îndoială scrisă de către cărturarul Ezra. Deoarece o parte din carte este scrisă la persoana întâi singular de către un om care se numeşte Ezra (7:28; v. 7:1) şi deoarece cartea are o notă de unitate, „pare evident că şi restul cărţii îi aparţine”.
    Nu încape nici o îndoială că Neemia este o carte scrisă de Neemia, paharnicul împăratului Persiei. Lucrul acesta este spus clar în cuvintele introductive: „Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia” (1:1) şi în faptul că autorul vorbeşte de multe ori la persoana întâi. Cartea a fost scrisă pe vremea lui Maleahi, cândva între anii 424-395 î.d.Cr. Cărtile Cronicilor au fost puse de critici pe un plan mult inferior cărţilor Regilor. Motivul pare să fie că în timp ce cărţile Regilor se ocupă de aspectele profetice ale istoriei, Cronicile se ocupă mai mult de aspectele clericale. Tradiţia a atribuit aceste cărţi lui Ezra. Pozitia acestor cărţi în canon, la încheierea cărţilor istorice şi chiar înainte de Ezra, cât şi stilul fac atribuirea posibilă dacă nu probabilă. Ele trebuie să fi fost scrise prin anii 450-425 î.d.Cr., înainte de cartea lui Ezra. 

B. Autenticitatea cărţilor Noului Testament
    Curentul critic revine din ce în ce mai mult la părerea tradiţională cu privire la data scrierii şi la paternitatea celor mai multe dintre cărţi. Avem motive să credem că Evangheliile sinoptice au fost scrise în ordinea: Matei, Luca şi Marcu. Origen le citează deseori în această ordine, iar Clement din Alexandria, încă înaintea lui Origen, pune mai întâi Evangheliile care conţin genealogii, pe baza tradiţiei moştenite de la bătrânii care au trăit înaintea sa. Această părere este susţinută pe considerentul că Evangheliile s-au născut şi s-au conturat din împrejurările, şi ocaziile acelei epoci. Conform tradiţiei, Matei a predicat în Palestina timp de cincisprezece ani, şi după aceea s-a dus să propovăduiască unui popor străin. Pe baza faimoasei afirmaţii a lui Papias că „Matei a alcătuit Logia în limba ebraică” (adică aramaică), noi trebuie să susţinem că este cel mai natural lucru să presupunem că înainte de a părăsi Palestina el a lăsat în urma sa Evanghelia aramaică, în jurul anului 45 d.Cr., şi că la scurtă vreme el a scris şi Evanghelia grecească, pentru noii săi ascultători, în jurul anului 50, şi această Evanghelie a ajuns până la noi. Există de asemenea un consens general că cea de-a doua Evanghelie a fost scrisă de Ioan Marcu. Ţinând seama de împrejurările epocii şi de dovezile interne, noi stabilim că a fost scrisă în anul 67 sau 68 d.Cr. De asemenea există un consens foarte general că cea de-a treia Evanghelie a fost scrisă de Luca, doctorul preaiubit. Este probabil că aceasta a fost scrisă în jurul anului 58 d.Cr. 
    Evanghelia după Ioan este respinsă de unii datorită accentului pe care îl pune pe dumnezeirea lui Cristos. Se spune că sinopticii nu revelează o asemenea concepţie cu privire la Cristos în cursul primului veac. Acest lucru însă nu este adevărat, deoarece Cristos nu este mai puţin divin în Evangheliile sinoptice decât în Ioan. Descoperirea papirusului 52, conţinând cinci versete din Ioan 18 şi datat în prima parte a celui de-al doilea secol, a dat o bună confirmare datei tradiţionale a Evangheliei după Ioan. Metzger scrie: „Dacă acest mic fragment ar fi fost cunoscut la jumătatea secolului trecut, şcoala criticii Noului Testament care a fost inspirată de strălucitul profesor de la Tubingen, Ferdinand Christian Baur, nu ar fi argumentat că cea de-a patra Evanghelie nu a fost compusă decât în jurul anului 160”.
    Cartea Faptele apostolilor este atribuită în general lui Luca, acelaşi om care a scris cea de-a treia Evanghelie. Zece dintre aşa – numitele epistole Pauline sunt atribuite astăzi în cea mai mare parte lui Pavel, unele îndoieli fiind exprimate în legătură cu epistolele pastorale, datorită stilului. Dar schimbările de stil pot fi datorate diferenţelor în subiectele tratate sau vârstei autorului.
    Epistola către Evrei este anonimă şi nimeni nu ştie cine a scris-o. Este dincolo de orice îndoială că a fost scrisă de un învăţat creştin, între anii 67 şi 69 d.Cr. Nu încape nici o îndoială că epistolele soborniceşti ale lui Iacov şi Iuda au fost scrise de doi dintre fraţii lui Isus. 1 şi 2 Petru au fost scrise de Petru. Unii au îndoieli cu privire la 2 Petru din pricina stilului. Dar se poate ca Petru să-l fi avut pe Silvan ca secretar personal când a scris prima sa epistolă (1 Petru 5:12), şi astfel să fi avut un consultant în ce priveşte limbajul, şi se poate ca cea de-a doua epistolă să o fi scris fără ajutorul lui. 
    Cele trei epistole soborniceşti ale lui Ioan cât şi Apocalipsa au fost scrise de către apostolul Ioan. Diferenţa de stil dintre Apocalipsa şi epistole poate fi explicată în acelaşi mod ca şi în cazul epistolelor lui Petru. Adică, se poate ca Ioan să fi avut un ajutor la scrierea epistolelor, dar să fi scris singur Apocalipsa şi, în plus, subiectul abordat cere el însuşi o diferenţă în stil. Aceasta nu afectează câtuşi de puţin problema inspiraţiei, deoarece noi susţinem inspiraţia produsului final care a fost elaborat, şi nu inspiraţia persoanelor ca atare. 

Acest material nu ne aparţine. El a fost preluat de pe site-ul http://www.bibliaonline.go.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: