Braque spunea că atunci când Columb a plecat prima dată spre America, bisericile din Spania s-au rugat împreună cu marinarii săi să aibă izbândă. După ce-au descoperit America au mai făcut un drum acolo, dar nu s-au mai rugat. Ştiau deja drumul şi astfel busola a înlocuit rugăciunea…
Când Iosua a pornit în cucerirea cetăţii Ai nu s-a mai rugat, ci a calculat de câţi militari avea nevoie pentru a bate această cetate nesemnificativă. S-a rugat doar atunci când a trebuit să dea piept cu marea cetate Ierihon.
După ce-a încasat o bătaie zdravănă şi inima i s-a făcut „moale ca apa”, s-a proşternut înaintea Domnului rupându-şi hainele de pe el… Şi-a adus aminte că zidurile Ierihonului au căzut cu ajutorul preoţilor şi a chivotului, deci cu sprijinul total al lui Dumnezeu.
David, după ce-a avut câteva victorii răsunătoare, a început să-şi numere armata uitând că mai important decât generalul Ioab era mai marele cântăreţilor Iedutun, şi astfel a învăţat gustul dureros al înfrângerii. El, care zisese că unii se bizuiesc pe carele, caii şi călăreţii lor… Era el acela…
Lecţia e clară. Rugăciunea „după” nu mai ajută cu nimic. Ea trebuie practicată „înainte”.
Dumnezeu nu poate fi înlocuit nici cu busola, nici cu militarii…
Alex Vivat 