Neașteptata întorsătură a vieţii este o confesiune care merită citită oricând, dar mai ales atunci când cititorul ajunge el însuși pe un drum de pe care au dispărut toate indicatoarele.
Autorul cărţii, pastorul David Jeremiah, explorează izbânzile și hăţișurile luptei sale cu cancerul. Recunoașterea temerilor care l-au măcinat în timpul bolii, a sentimentului de nesiguranţă, a dorinţei tăioase ca viaţa să revină pe făgașul ei sunt parte din răspunsurile pe care Jeremiah le oferă la întrebările rostite sau nerostite ale celor care au urmărit modul în care credinţa despre care a predicat o viaţă rezistă acestei crize.
În timp ce admite că a trăit sentimentele de vulnerabilitate și de nesiguranţă atât de familiare celui care simte cnutul bolii în carnea lui, preocuparea autorului este de a muta centrul de atenţie de la întrebările pe care obișnuim să le punem în ochiul furtunii („de ce asta?”, „de ce mie?” și „de ce acum?”) la încrederea că Dumnezeu lucrează totdeauna ceva în interiorul nostru în aceste „momente de ruptură”.
Practic, Neașteptata întorsătură a vieţii este un comentariu profund, tivit cu speranţă, al psalmilor biblici, dar și un demers de dezavuare a evangheliei succesului, ale cărei rădăcini se împlântă tot mai adânc în biserici. Prea adesea, creștinii sunt înclinaţi să se debaraseze de teologia adversităţii, seduși de forţa (supralicitată) a gândirii (dar și a mărturisirii) pozitive, doar că ele își devoalează micimea în vremuri de strâmtorare.
În realitate, nu există o formulă simplă de a menţine speranţa vie în timp ce viaţa ţi se face ţăndări, dar singura opţiune salvatoare pentru creștin este predarea și încrederea fără rezerve într-un Dumnezeu căruia nu-I scapă nimic de sub control.
Apelând la propria sa experienţă, dar și la cea autorilor psalmilor „pustiului”, Jeremiah creionează răspunsuri concrete la încercările din viaţa credinciosului. Pe drumul tenebrelor avem nevoie să ne reamintim cine este Dumnezeu. Pericolul cert și iminent blurează viitorul, estompează stocul de amintiri ale bunătăţii lui Dumnezeu din trecut, iar noi avem nevoie de o nouă perspectivă, pe care o căpătăm doar amintindu-ne că Dumnezeu nu Se schimbă, iubirea Lui nu se micșorează, iar planul Lui rămâne cel mai bun. Avem nevoie să evocăm îndurarea pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de noi de-a lungul timpului.
Și, deși suntem bine-veniţi cu toate poverile noastre înaintea Celui care ne știe pe nume, avem nevoie să-L lăudăm în necaz pentru ce este, pentru ce a făcut și va mai face încă pentru noi și, în final, să ne recăpătăm încrederea în viitor (și, mai ales, în Cel care ţine viitorul în mâna Lui). Dacă un lucru poate merge prost, cu siguranţă așa va merge, spune cinica lege a lui Murphy, dar credinţa schimbă perspectiva: orice lucru care se poate înrăutăţi poate și va fi folosit de Dumnezeu pentru un scop mai bun.
Așteptarea îndelungată erodează credinţa noastră așa cum nimic altceva nu o face, iar în acest tunel întunecos în care ne aduce suferinţa (și tăcerea lui Dumnezeu) este ușor să devenim dezorientaţi, să ne temem, să ne tânguim și să implorăm după o rezolvare urgentă a crizei pe care o traversăm. „În geografia sufletului fiecăruia dintre noi există un punct care marchează limitele credinţei noastre”, scrie Jeremiah, subliniind că punctul în care ne simţim uitaţi de Dumnezeu (sau poate chiar renunţăm la El) este cu atât mai îndepărtat cu cât credinciosul este mai matur spiritual.
Indiferent că este vorba de o boală care nu cedează teren, de o criză financiară prelungită, de o relaţie care se destramă, de cantonarea în răzvrătire și nepocăinţă a unui persoane dragi, frământarea cu privire la momentul când Dumnezeu va alege să intervină ne este foarte familiară. Întrebarea lui David ţâșnește firesc și de pe buzele noastre: „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (…) Până când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi?” (Psalmii 13:1-2).
Psalmul 13 este de fapt un strigăt smuls de epuizare fizică și demoralizare, al celui care, înainte de a deveni rege, a fost fugar pentru 8 sau 9 ani (potrivit autorului de comentarii biblice F.B. Meyer), timp în care a trăit în păduri, peșteri sau câmpii, fiind hăituit zi și noapte de oamenii regelui Saul, care era, de altfel, tatăl celui mai bun prieten al său. Disperarea l-a dus chiar și în mijlocul filistenilor, dușmanii poporului său, unde a simulat nebunia în faţa împăratului Gatului, pentru a se salva dintr-o situaţie fără ieșire.
Departe de a se fi rezolvat, criza părea să fi slăbit totuși atunci când David s-a așezat în Ţiclag, împreună cu 600 de bărbaţi credincioși, de protecţia cărora s-a bucurat o bună perioadă de timp. Totuși, după 16 luni de relativă liniște, David se confruntă cu un necaz: în lipsa lui, vrăjmașii au ars cetatea până la temelii, iar familia lui și familiile tovarășilor săi au fost luate prizoniere. Durerea este cu atât mai tăioasă cu cât, în această tragedie, oamenii lui se unesc împotriva sa, gândindu-se chiar să-l omoare cu pietre, considerându-l vinovat de tragedia pe care o trăiau. „Până când, Doamne?” este întrebarea care clocotește în sufletul cuiva care simte, probabil, la fel cum ni se întâmplă și nouă uneori, că nu mai poate suporta nimic mai mult.
Nu există un manual care să ne înveţe cum să ne rugăm cu adevărat, dar suferinţa este un învăţător foarte bun, observă Jeremiah, analizând reacţiile pe care le avem în crizele care se prelungesc, în timp ce Dumnezeu pare să rămână impasibil. Experienţa eroilor credinţei care, aidoma lui David, s-au simţit părăsiţi în crizele lor ne este de folos, dar ceea ce ne transformă este înţelegerea faptului că până și Iisus, în timp ce atârna pe cruce, a trăit aceeași experienţă. Atunci când medităm la strigătul Său („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”) înţelegem că Acela care ne ascultă rugăciunea știe ce simţim, pentru că Tatăl chiar Și-a întors Faţa de la Fiul Său pe cruce. Dumnezeul cel Sfânt nu putea privi păcatul, iar Iisus S-a făcut de bunăvoie păcat pentru noi, fiind tratat ca și când ar fi fost vinovat de orice păcat comis vreodată.
„El Și-a întors faţa de la Fiul Său, ca să nu fie nevoit să-Și întoarcă faţa de la noi”, concluzionează autorul, asigurându-și cititorii că Dumnezeu aude rugăciunea în vremuri de strâmtorare, chiar dacă ei nu simt acest lucru. În cele din urmă, fundătura suferinţei ne aduce în punctul în care capitulăm, recunoscând că fără El nu putem face faţă niciunei alte zile, niciunei alte clipe. Iar, dacă atitudinea noastră respiră, în final, supunere și dependenţă, nu vom fi părăsiţi niciodată, pentru că Însuși Dumnezeu este garantul acestei promisiuni: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5).
Probabil meritul cel mai mare al cărţii este acela că reușește să treacă dincolo de slogane și de jargonul religios și să transmită speranţă și mângâiere, dar și să exploreze maniera în care maturizarea creștină și suferinţa se îngemănează cel mai adesea. În tinereţe, povestește pastorul, a auzit spunându-se că Dumnezeu nu poate face ceva măreţ prin cineva care n-a fost zdrobit mai întâi. Neplăcut impresionat de ceea ce părea o adevărată sentinţă, autorul s-a rugat, după cum mărturisește, să fie excepţia de la regulă.
O rugăciune neascultată, din care s-a născut o mărturie care reverberează până la noi, despre un Dumnezeu pe care nimic nu-L poate lua prin surprindere sau așeza în încurcătură, după cum nimic nu-I poate diminua dragostea pe care ne-o poartă. La finalul acestei mărturii, încurajatoare și vindecătoare totodată pentru cei aflaţi în pustietatea durerii, putem exclama, cu o nouă înţelegere a harului care ni se oferă, la fel ca regele David: „Căci nimeni nu este ca Tine!” (2 Samuel 7:22).
Autor: Carmen Lăiu
Alex Vivat 
Lasă un răspuns