Nu este deloc ușor să înţelegi sacrificiul de sine, capacitatea unor oameni de a pune viaţa altora mai presus de propria viaţă.
Și, dacă într-o anumită măsură poate fi explicat atunci când cei salvaţi sunt rude sau prieteni, sacrificiul este și mai greu de înţeles atunci când este făcut pentru niște necunoscuţi.
Era o zi cumplit de rece, 13 ianuarie 1982, iar pasagerii unei curse Air Florida se îmbarcau în aeronava care avea să-i ducă din Washington D.C. pe coasta călduroasă a Floridei. Erau fericiţi că aeroportul se redeschisese, după ce, în cursul dimineţii, timp de câteva ore bune, o furtună puternică de zăpadă provocase anularea tuturor zborurilor.
Unii dintre pasageri își vizitaseră rudele de sărbători și acum se întorceau acasă, alţii se întorceau din călătorii de afaceri. Unul dintre pasageri mergea în Florida să își anunţe părinţii că iubita lui acceptase să îi fie soţie. Graba cu care se făceau pregătirile pentru decolare arăta că toţi voiau să plece cât mai repede din capitala îngheţată. Din păcate, nu doar pasagerii se grăbeau să plece, ci și membrii echipajului.
Zborul fusese deja întârziat cu aproximativ două ore, așa că pregătirile erau făcute rapid. Înregistrările din cabina piloţilor au dezvăluit ulterior o greșeală incredibilă pe care piloţii au făcut-o în timpul controlului de dinainte de decolare, având în vedere vremea de afară. Sistemul care împiedica îngheţarea motoarelor nu a fost pornit de niciunul dintre ei.
În ciuda acestei erori și a altor probleme ceva mai mici, avionul a decolat și, pentru 30 de secunde, totul a mers normal. Avionul a început apoi să piardă altitudine, îndreptându-se cu viteză către centrul capitalei. La doar trei kilometri de Casa Albă, avionul s-a prăbușit peste unul dintre podurile de pe râul Potomac, apoi a căzut în apa îngheţată a râului.
La impact, 73 dintre cei 79 de oameni de la bord au murit, alături de patru motocicliști care se aflau pe pod.
Era greu de crezut că cineva ar fi putut supravieţui impactului puternic, dar, la scurt timp, dintre rămășiţele avionului au reușit să iasă șase persoane. Unii au găsit puterea să-și pună veste de salvare, alţii nu, dar toţi s-au agăţat de coada avionului, care nu se scufundase încă.
Operaţiunile de salvare au început imediat, dar, din nefericire, soluţiile și resursele lipseau. Ambulanţele erau blocate pe drum din cauza zăpezii, în apă nu se putea intra din cauza pericolului iminent de hipotermie, iar ambarcaţiunile de salvare înaintau greu printre blocurile de gheaţă formate pe râu.
Roger Olian privea neputincios de pe pod operaţiunile de salvare, alături de o ţară întreagă, întrucât se transmiteau live integral. A încercat să sară în apă ca să-i salveze pe cei șase, dar a renunţat din cauza gheţii care i se forma pe corp și care l-ar fi ucis și pe el. Într-un final, un elicopter a sosit la faţa locului, zburând cu dificultate prin ninsoarea abundentă și încercând să scoată oamenii din apă cu ajutorul unui cablu.
Primul care a prins cablul a fost Bert Hamilton, pe care elicopterul l-a dus în siguranţă pe mal, unde paramedicii au început să-l stabilizeze. Cel de-al doilea care a prins cablul a fost Arland Williams, care, în mod surprinzător, l-a dat persoanei de lângă el. După ce a fost salvată și aceasta, elicopterul s-a întors cu două cabluri, existând pericolul ca cei rămași în apă să nu mai poată rezista mult.
Și de data aceasta, cu ultimele lui puteri, Arland i-a dat cablurile mai departe lui Joe Stiley, unul dintre însoţitorii de bord, care a luat-o cu el pe Priscilla Tirado. Aceasta era extrem de speriată și ţipa întruna după bebelușul ei de doar două luni pe care îl pierduse în apele îngheţate și, mai mult decât atât, nu mai putea să vadă din cauza kerosenului care îi intrase în ochi.
Dintre cele trei persoane care s-au agăţat, doar Joe Stiley a reușit să se ţină de cablu, celelalte două femei prăbușindu-se înapoi în apa îngheţată. Priscilla a încercat din greu să se agaţe de cablul elicopterului, care se întorsese, dar nu a mai reușit.
Când aceasta era pe punctul să se înece, a sărit în apă Lenny Skutnik, unul dintre cei care priveau de pe margine efortul agonizant al femeii. A reușit să o agaţe și să o aducă la mal. După ce și Nikki, cealaltă femeie care căzuse, a fost recuperată din apă, elicopterul s-a îndreptat către Arland. Era prea târziu însă. Coada avionului se scufundase, iar Arland, sleit de puteri și prins în fuzelaj, se dusese la fund împreună cu ea.
Timp de 20 de minute, elicopterul a survolat zona, încercând să-l găsească în apă, dar efortul a fost în zadar. Ultimul om din apă reușise să salveze viaţa celor din jur, pe care abia dacă putuse să îi vadă prin întunericul care se lăsase, dar nu mai reușise să o salveze pe a lui.
Jurnaliștii au încercat să afle mai multe despre Arland, pentru a putea să-și explice de ce nu s-a salvat atunci când a avut ocazia. Nu au găsit în trecutul lui nimic care să explice în vreun fel comportamentul lui. Dimpotrivă, Arland Williams fusese un simplu evaluator bancar, în vârstă de 46 de ani, care se întorcea dintr-o călătorie de afaceri și care avusese dintotdeauna, după spusele prietenilor lui, teamă de apă.
O teamă care nu l-a împiedicat totuși să dea mai departe cablul salvator. În cinstea lui Arland, autorităţile au decis ca podul de pe râul Potomac să îi poarte numele. Eroismul său a fost omagiat și ani mai târziu, când o societate a fost creată în cinstea lui sau când conducerea unei școli din orașul natal a decis ca școala să preia numele lui.
Privind la sacrificiul lui, poate este ușor să ne vedem în aceeași postură eroică. Adevărul este că nu putem ști dacă, într-o situaţie similară, speriaţi, neajutoraţi și cu moartea prin preajmă, am fi un Bert sau un Arland – dacă am prinde primii cablul sau dacă l-am da mai departe celui de lângă noi. Avem însă suficiente ocazii zilnice să ne dăm seama dacă suntem capabili să ne sacrificăm pentru binele altora, chiar dacă nu trebuie neapărat să ne sacrificăm viaţa.
Alex Vivat 
Lasă un răspuns