La Biserică SE cîntă. Toată lumea știe asta. SE CÎNTĂ. Este un reflexiv impersonal. Nu CÎNTĂM, ci SE cîntă.
Biserica a fost leagănul multor bucăți muzicale, care mai apoi au ieșit de sub streașina bisericii în piață și au ajuns în sălile de concerte și în filarmonici. Biserica a cîntat în catacombe, creștinii au cîntat în circurile romane, dați la fiare, pe cruci, pe stîlpi, înainte de a li se tăia gîtlejul. Au cîntat apoi în păduri, în mănăstiri, în deșert. Au format școli de muzică. Între zidurile bisericii au răsunat vocile creștinilor în comuniune. Creștinii au cîntat stînd spate în spate sau ținîndu-se de mînă în semn de solidaritate în crez și în fața condamnărilor.
La primele Concilii ale creștinilor teologii sinodali, ca să fie siguri că nu se îndepărtează de spiritul bisericii ipostaziate în parohii, cînd dezbăteau dumnezeirea lui Isus Cristos, cînd se lupta Arie cu Atanasie pentru dreapta credință în Sfînta Treime… atunci întrebau:
“Dar Biserica ce și cum cîntă?
Cîntă Trisaghionul? Sfînt, sfînt, sfînt este Dumnezeu? Atunci trebuie să mărturisim și noi la fel!”
Teologia era doxologică și doxologia (slăvirea lui Dumnezeu prin cînt) era teologică. Crezul era cîntat și cîntecul era crez.
Pentru imnul acela și cu imnul acela pe buze mergeai la eșafod.
Astăzi? Două lucruri: conținut și formă!
1. Conținut.
Am ascultat recent o ”piesă” cîntată la o slujbă evanghelică de o ”bandă” (trupă, formație, cum vreți să îi spuneți – toți acești termeni au conotații militare în conformitate cu agresiunea sonoră pe care o resimt!) și am numărat aceeași expresie tîmpă de genul ”Mă iubești, te iubesc, Mirele Meu” de vreo 17 ori. N-am avut răbdare să reiau numărătoarea, pentru că toți neuronii mi-au strigat disperați să mă opresc, să nu-i ucid înainte de vreme.
Uneori repet versurile vreunei ”bucăți”/”piese” (ce conotații de atelier mecanic sau măcelărie au acești termeni) fără muzică și sînt sigur că nimeni n-ar trimite la moarte vreun creștin care cîntă așa ceva, fraze lacrimogene, răsuflate și lipsite de orice urmă de artă poetică, de orice logică duhovnicească sau teologică.
Dacă cineva ne-ar omorî astăzi pentru ce cîntăm, am muri nevinovați. Demonii responsabili cu semănarea ereziilor în cîntările bisericești dorm în strană, șomînd. N-au de lucru. Le facem noi treaba.
Pe lîngă asta, mai avem inventariate vreo 30 de bucăți plagiate după piese muzicale laice. “Compozitorii” creștini au furat melodiile și au pus versurile (muuult mai proaste!) proprii sau țesute pe genunchi. Halleluiah lui Leonard Cohen este cel mai la îndemînă exemplu. La biserică SE cîntă. Da! Prostii! Multe prostii. Mireasa Domnului poartă bijuterii de plastic ieftin, cumpărate din tîrgurile sătești.
2. Forma.
Mi-e dor să mai cînt cu poporul, să coliturghisim. Să îi aud pe cei din stînga și dreapta cum cîntă, cum răsună glasul omenesc într-un buchet sonor, multicolor.
Mă nimeresc cîteodată în vreo sală BIIIIIINE dotată audio-video. Difuzoarele atîrnă amenințător deasupra capului meu, cu gurile drept spre urechile mele. Trupa/formația/banda vine. Se diminuează luminile. Se luminează scena (de obicei în albastru intens-hipnotic-depresiv) și… începe.
Încerc să îi spun ceva prietenului de lîngă mine. Îmi mișc gura ca un pește în apă că eu nu mă aud și el nu mă aude. Boxa de deasupra capului meu îmi zobește timpanele și… de fapt, ”ascult” nu cu urechile, ci cu ficatul, plămînii și pancreasul. Toate vibrează în ritmul ”cîntecului” creștin.
Să mai cînte poporul? Stăm în picioare, ne legănăm complice, tăcem neputincioși penetrați de undele sonore menite să ne pregătească pentru un discurs de la care așteptăm direcții pentru viață.
Slavă Domnului! Pandemia ne-a dat butoane de volum! Pandemia ne-a dat opțiuni. Putem asculta, dacă dorim Liturghia lui Rahmaninov sau muzică Gospel, dar de bună calitate, imnuri clasice sau în interpretări mai moderne, gen Sebastian Demrey & Jimmy Lahaie sau alții.
Pandemia ne-a mai dat ceva. Ne-a închis în case, în grupuri. Am luat chitarele, am deschis orgile vechi de casă sau pianele, pe care se depusese praful și am început din nou să cîntăm ”la rece”, live, cu toții. Am început să cîntăm NOI.
Ce-ar fi ca în Duminicile următoare să vă convingeți pastorii parohi să facă un experiment. Să țină o slujbă fără curent electric. Fără reflectoare și stații. El să vină mai aproape de voi, să-și dea casca aia caraghioasă sau lavaliera jos, să se coboare de la amvon ca să se audă fără stație. Să se cînte neamplificat. Unplugged! Ca să poată cînta toată lumea. Fără saxofoane și acordioane, chiar și fără chitară și pian. Numai vocea umană. Nu mult. O singură Duminică.
Ca să ne amintim cum era cînd Biserica vie cînta toată. Sper să putem recupera această bijuterie pierdută, fără a renunța la formații, trupe sau la curentul electric.
Marius Cruceru, pentru Edictum Dei
Alex Vivat 
Lasă un răspuns