Calea mântuirii – ​Charles Spurgeon

Ce este Evanghelia? Care este mesajul ei? Cum poate fi omul mântuit? Pe ce cale? Și odată ce suntem informați cu privire la mesajul Evangheliei, cum ni-l putem însuși așa încât să beneficiem de el?

„Esența Evangheliei este răscumpărarea, iar esența răscumpărării este jertfa substitutivă a lui Hristos. Cei care predică acest adevăr, predică Evanghelia, orice alte greșeli ar face; dar cei care nu predică despre ispășire, orice altceva ar afirma ei, pierd din vedere miezul şi esența mesajului divin.”

100 de meditații din închisoare – Richard Wurmbrand (PDF)

100 de meditații din închisoare. O colecție de reflecții profunde asupra adevărurilor biblice

Richard Wurmbrand a avut mult timp de meditație în timpul celor 14 ani petrecuți în închisorile comuniste. El a reflectat asupra vieții sale, asupra lumii sale și, în special, asupra Creatorului său. Tovarășii lui de închisoare erau păstori, teologi și învățători ai Bibliei. Ei își împărtășeau unii altora ideile, gândurile, învățăturile pe care le descoperiseră în Cuvântul lui Dumnezeu. Captivitatea pe care el a îndurat-­o cuprinde ani cu regim de carceră.

Putere prin rugăciune – Capitolul 5

Rugăciunea, marea nevoie …

---

Rugăciunea trebuie să fie în viaţa predicatorului, în studiul lui şi la amvonul lui, forţa evidentă şi ingredientul care dă culoare şi impregnează tot ce face. Ea nu poate juca un rol secundar şi nu este doar o acoperire a lui. Lui îi este dat să fie cu Domnul lui „toată noaptea în rugăciune”. Pentru a se pregăti singur în rugăciunea făcută cu lepădare de sine, predicatorului i se porunceşte să privească la Stăpânul său care, „trezindu-se cu mult înainte de dimineaţă, ieşea afară şi mergea într-un loc singur şi acolo se ruga” (trad.din engl.). Studiul predicatorului ar trebui să fie o cămăruţă de rugăciune, un Betel, un altar, o viziune şi o scară, pentru ca fiecare gând să se înalţe spre cer şi după aceea să se îndrepte înspre om, încât fiecare parte a predicii să fie aromată cu aerul cerului şi să devină eficace, fiindcă Dumnezeu a fost cel studiat.

Aşa cum motorul nu se mişcă până ce nu are loc aprinderea, la fel şi propovăduirea în toată maşinăria ei, desăvârşirea şi rafinamentul ei se află într-un punct mort, în ce priveşte rezultatele spirituale, până ce rugăciunea nu s-a aprins şi nu a creat aburul care s-o pună în mişcare. Structura, rafinamentul şi tăria predicii rămân doar nişte gunoaie dacă puternicul impuls al rugăciunii nu se găseşte în ele, nu trece prin ele şi nu este în spatele lor. Predicatorul este cel care prin rugăciune trebuie să-l „aducă” (sau, să-l „pună”) pe Dumnezeu în predică. El, predicatorul este cel care trebuie să-l „mişte” pe Dumnezeu înspre oameni mai înainte ca să-i poată mişca pe oameni înspre Dumnezeu, prin cuvintele sale. Predicatorul trebuie să fi primit audienţă şi intrare liberă la Dumnezeu înainte de a putea fi primit de oameni. O cale deschisă la Dumnezeu este pentru predicator cea mai mare asigurare a unui drum

Putere prin rugăciune – Capitolul 4

Tendinţe care trebuie evitate

---

În lucrare există două tendinţe extreme. Una este de a te izola de contactul cu oamenii. Călugărul şi hermitul sunt ilustraţii ale ei; aceştia s-au izolat de bunăvoie de oameni pentru a fi mai mult cu Dumnezeu. Desigur, au dat greş. Timpul nostru petrecut cu Dumnezeu este de folos doar atunci când îi irosim nepreţuitele beneficii, pe alţii. Vremea noastră nu este caracterizată de mult interes, nici în Dumnezeu şi nici în oameni. Nu tânjim după aşa ceva. Noi ne închidem în bibliotecile noastre, devenim studenţi, şoareci de biblie (-tecă – n.tr.), făuritori de predici, remarcaţi pentru cunoştiinţe, pentru concepţii şi predici, dar unde sunt oamenii, unde este Dumnezeu în asta? Ochii care nu se văd, se uită. Predicatorii care sunt mari gânditori, mari cărturari, trebuie să fie şi cei mari în rugăciune, sau altfel devin cei mai mari ipocriţi, devin nişte profesionişti reci, nişte raţionalişti, ultimii predicatori dintre ultimii în ochii lui Dumnezeu.

Cealaltă tendinţă este de a populariza complet lucrarea. El nu mai este deloc, omul lui Dumnezeu, ci este un om de afaceri, un om popular. Acesta nu se roagă pentru că lucrarea sa este către oameni. Dacă i-ar putea mişca pe oameni, să le stârnească un interes, o senzaţie în favoarea religiei, sau un interes faţă de lucrarea Bisericii, el ar fi satisfăcut. Relaţia lui persoanală cu Dumnezeu nu reprezintă un factor în lucrarea lui. Rugăciunea ocupă un loc neînsemnat sau nici unul în planurile sale. Dezastrul şi ruina unei astfel de lucrări nu se pot calcula într-o aritmetică pământească. Ceea ce predicatorul este în rugăciunea lui către Dumnezeu, pentru el însuşi sau pentru oamenii săi, este şi în puterea lui pentru binele real al oamenilor, este în adevărata lui credincioşie, adevărata lui fidelitate faţă de Dumnezeu sau om, atât aici cât şi în veşnicie.

Fără multă rugăciune, este imposibil ca predicatorul să-şi păstreze spiritul în armonie cu natura divină a înaltei sale chemări. Ideea că predicatorul se poate menţine singur în formă prin

Putere prin rugăciune – Capitolul 3

Slova omoară

---

Predica care ucide poate fi, şi adesea este, ortodoxă, dogmatică, indiscutabil de dogmatică. Noi iubim ortodoxia. Este bună. Ea este cea mai bună. Este învăţătura curată şi limpede a Cuvântului lui Dumnezeu, reprezentată de trofeele dobândite de adevăr în confruntarea sa cu eroarea, parapeţii pe care credinţa i-a ridicat împotriva torentelor dezolante ale necredinţei sau ereziei. Dar, ortodoxia clară şi dură ca şi cristalul, bănuitoare şi militantă, poate fi slova bine-rotunjită şi bine-definită, care totuşi omoară. Nu este nimic mai mort decât o ortodoxie moartă, prea moartă pentru a specula, prea moartă pentru a gândi, a studia, sau a se ruga.

Predicarea care omoară poate avea înţelegerea şi revelaţia principiilor, poate fi savantă şi critică în gusturi, poate poseda fiecare detaliu al derivaţiilor şi gramaticii literei, poate fi în stare să potrivească litera perfect, s-o ilumineze ca şi Plato sau Cicero, sau poate să fie studiată cum îşi studiază un jurist manualele pentru a-şi pregăti pledoaria, şi totuşi să fie ca şi o brumă îngheţată şi ucigătoare. Predicarea slovei s-ar putea să fie elocventă, presărată cu poezie şi retorică, stropită cu rugăciune, aromată de senzaţie, iluminată de geniu, şi totuşi, toate acestea să fie costisitoarele podoabe masive şi caste, florile rare şi minunate ce stau pe sicriul ce adăposteşte cadavrul.

Predicarea care omoară poate fi lipsită de pregătirea savantă, lipsită de prospeţimea gândului sau a sentimentului, înveştmântată în generalităţi vagi sau în detalii plictisitoare, cu un stil dezordonat, grosolan, neaducând nici a cămăruţă de rugăciune şi nici a studiu, golită de idee, expresie sau rugăciune. Cât de mare şi de cumplită este dezolarea unei asemenea predicări. Cât de profundă este moartea spirituală ce o aduce

Putere prin rugăciune – Capitolul 2

Destoinicia noastră este de la Dumnezeu

---

Cele mai minunate binecuvântări pot, doar printr-o uşoară pervertire, să aducă cea mai amară roadă. Soarele dă viaţă, însă insolaţiile sunt ucigătoare. Predica care trebuie să dea viaţă, poate omorî. Predicatorul are cheile: el poate încuia sau descuia. Predicarea este instituţia lui Dumnezeu menită să sădească şi să maturizeze viaţa spirituală. Când este exercitată cum trebuie beneficiile ei sunt de nedescris. Dar, când este greşit folosită, nici un rău nu-i poate depăşi rezultatele dăunătoare. Este uşor să distrugi turma sau păşunea dacă păstorul este neatent, este uşor să cucereşti citadela dacă străjerii dorm, au mâncarea sau apa otrăvită. Investită cu prerogative atât de înalte, expusă la rele atât de mari şi implicând atât de multe responsabilităţi serioase, ar fi o parodie la adresa vicleniei, o jignire caracterului şi reputaţiei diavolului, dacă acesta nu şi-ar folosi puternicele influenţe ca să strice predicatorul şi predica lui. Având în vedere toate acestea, exclamaţia interogativă a lui Pavel, „Cine este de ajuns pentru toate aceste lucruri?”, este cât se poate de potrivită.

De aceea, Pavel spune: „Destoinicia (suficienţa, priceperea, competenţa) noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă”. Slujba adevărată, este aceea atinsă de Dumnezeu, făcută în stare, împuternicită, de El, şi dată de El. Duhul lui Dumnezeu este peste predicator prin puterea din ungere, roada Duhului se află în inima lui, şi Duhul lui Dumnezeu vitalizează atât omul cât şi cuvântul său. Atunci predicarea lui dă viaţă; dă viaţă aşa cum dă viaţă izvorul; dă viaţă aşa cum învierea, dă viaţă; dă o viaţă arzătoare aşa cum vara dă, şi dă o viaţă roditoare, aşa cum numai toamna dă viaţă cu roadele ei.

Predicatorul care dă viaţă este un om al lui Dumnezeu a cărui inimă este tot timpul însetată după Dumnezeu, al cărui suflet întotdeauna stă aproape de Dumnezeu, al cărui ochi este aţintit la El, şi un om în care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, firea şi lumea au fost răstignite, un om a cărui lucrare este asemenea largului torent al unui fluviu dătător de viaţă.

Predica care omoară este predica nespirituală. Puterea acestei predici nu vine de la Dumnezeu. Surse inferioare Lui, i-au dat energie şi stimulent. Duhul nu este evident în predicator şi nici în predica lui. Multe forţe felurite pot fi stimulate de predica care ucide, dar acestea nu sunt forţe spirituale. Pot să aducă a forţe spirituale, dar nu sunt decât o umbră, o imitaţie. Pot avea viaţă, dar acea viaţă să fie falsificată.

Predica care omoară este cea a slovei; ea poate fi ordonată şi finisată, dar este încă doar slovă, seacă, greoaie, slovă masivă, doar o coajă goală şi uscată. Litera poate avea sâmburele vieţii în ea, dar fără adierea de primăvară care să o facă să răsară. În ea nu sunt decât sâmburii iernii, la fel de tari ca şi solul iernii, îngheţaţi ca aerul ei, nici vorbă de dezgheţ sau germinare. Această predicare a literei conţine adevărul. Dar, nici chiar adevărul divin nu posedă singur energia dătătoare de viaţă. El trebuie să fie energizat de Duhul şi în spatele lui să stea toate forţele lui Dumnezeu. Adevărul care nu este adus la viaţă de Duhul lui Dumnezeu, omoară la fel, dacă nu chiar mai mult decât minciuna. Acesta poate fi chiar un adevăr fără amestec străin, dar fără Duhul, umbra şi atingerea lui să fie mortală, adevărul lui, minciună, lumina lui, întuneric. Predicarea slovei este lipsită de ungere, nici înmuiată sau unsă de Duhul. S-ar putea să provoace lacrimi, dar lacrimile nu pun în mişcare maşinăria lui Dumnezeu. Lacrimile pot fi doar adierea de vară asupra aisbergului acoperit de zăpadă, care să aducă doar o zloată (înmuiere) de suprafaţă. Să stârnească sentimente şi să inspire sinceritate, dar sentimentele să fie cele ale actorului, iar sinceritatea, a unui avocat aflat în proces. Predicatorul s-ar putea să simtă căldura propriilor lui scântei, să fie elocvent din pricina propriei lui exegeze, sincer în comunicarea produsului propriului său creier, dar…confesorul poate uzurpa locul apostolului şi îi poate imita pasiunea. Intelectul şi tupeul pot sluji în locul Duhului lui Dumnezeu şi îl pot simula, iar la lumina lor, slova să licărească şi să scânteieze ca un text iluminat, dar licărirea şi scânteia să fie sterpe ca ogorul semănat cu perle. Elementul aducător de moarte se află în spatele cuvintelor, în spatele predicii, în spatele ocaziei, manierei şi acţiunii. Marea piedică o reprezintă însuşi predicatorul. Nu are în el puterea dătătoare de viaţă. În el poate că nu se găseşte nici o abatere de la ortodoxie, de la sinceritate, sau de la curăţie, însă omul, omul lăuntric încă nu s-a smerit şi dăruit lui Dumnezeu vreodată în cotloanele lui tainice, viaţa lui interioară nu este o autostradă de transmitere a mesajului şi puterii lui Dumnezeu. Într-un fel, eu-l, sinele, şi nu Dumnezeu, domneşte în locul prea sfânt. Într-un fel, complet inconştient de sine, el a fost atins lăuntric de un nonconductor spiritual, iar curentul divin din el, a fost oprit. Fiinţa lui interioară nu şi-a simţit niciodată stricăciunea totală, neputinţa absolută şi niciodată el nu a învăţat să strige cu strigătul inefabil al deznădejdii şi neajutorării de sine, până ce puterea şi focul lui Dumnezeu, au venit să-l umple, să-l purifice şi să-i dea putere. Nişte forme ascunse ale respectului de sine, ale încrederii în sine, au pângărit şi au violat templul ce trebuia păstrat sacru pentru Dumnezeu. Predica care să dea viaţă îl costă foarte mult pe predicator – în moartea faţă de sine, în crucificarea faţă de lume, în truda propriului său suflet. Doar predica crucificată poate da viaţă. Dar, predica crucificată poate veni doar de la un om crucificat.

Edward McKendree Bounds

Citește Capitolul 1 aici

Citește capitolul 3 aici

Carte Creștină: Putere prin rugăciune – Capitolul 1

Introducere

Edward McKendree Bounds s-a născut în Shelby County, Montana, pe 15 august 1835 şi a murit pe 24 august 1913, în Washington, Georgia. A avut parte de o educaţie obişnuită la Shelbyville şi a practicat pentru o vreme avocatura, până la vârsta de 24 de ani când a început să predice Evanghelia. Primul său pastorat l-a avut în Monticello, Montana. În timp ce era pastor în Brunswick (Mo.) a izbucnit războiul de secesiune. A fost luat prizonier pentru că nu a vrut să depună jurământul de ascultare faţă de guvernul federal. A fost deţinut în St.Louis şi apoi transferat la Memphis, Tennesse. După eliberarea sa s-a întors pe jos aproape 100 de mile alăturându-se armatei Generalului Pierce de pe Mississippi. Acolo a fost făcut capelanul celui de-al 5-lea Regiment Missouri, poziţie avută până aproape de sfârşitul războiului.
După război, Rev.E.M.Bounds a păstorit biserici din Tennesse şi Alabama.

Despre Bounds se spune că a fost o stea pe cerul devoţional al Bisericii. Comparându-l cu Wesley s-a spus că în timp ce Wesley era, în general, un om iertător şi binevoitor, atunci când era stârnit era foarte aspru la vorbă, dar Bounds era blând şi umil, fără să răspundă vreodată duşmanilor săi. În schimb, el plângea pentru ei şi se ruga pentru ei.
Wesley era păcălit uşor de viclenia oamenilor. Dar nici un om nu putea să profite de credulitatea lui Bounds. Era un diagnostician foarte abil al caracterelor oamenilor. Nu-şi pierdea timpul cu mărturiile false de credinţă ale unora.
În timp ce Wesley, predica şi călărea toată ziua, Bounds se ruga şi scria zi şi noapte. Wesley a devenit faimos în timp ce trăia. Era tot timpul văzut de oameni. Dar deşi Bounds a tipărit Sfătuitorul Creştin timp de 12 ani, a fost puţin cunoscut în biserica lui. La 86 de ani Wesley mai putea încă să predice pe stradă 30 de minute. Dar Bounds a putut la 76 să se roage de la 3 dimineaţa, câte trei ore în genunchi. Wesley a avut parte de 46 de ani de popularitate. Numele său se afla pe buzele tuturor. Creştinismul a renăscut în Anglia în timpul predicării lui. În schimb, timp de 50 de ani, Bounds a fost puţin cunoscut, dar prin mărturia vieţii lui de rugăciune şi scrierile sale, va reînviasecretul uitat şi pierdut al Bisericii, în următorii 50 de ani.
Wesley a spus, Lumea este parohia mea, dar Bounds s-a rugat ca şi cum tot Universul s-a aflat în curtea lui. Aflat în vizită acasă la autorul acestei introduceri, Bounds în vârstă de 76 de ani şi-a trezit gazdele la 3 dimineaţa rugându-se şi plângând soarta pierduţilor pământului. Ziua intra în biserica de alături unde era găsit în genunchi când era chemat la mese. Asta era ceea ce el numea, truda/ocupaţia rugăciunii.
Ambii mari oameni reprezintă idealuri greu de atins pentru majoritatea. S-a pierdut acea rasă de oameni cu totul, odată cu moartea acestora? Să ne rugăm