Despre conformarea cu lumea


Un Articol din revista „Cercetați Scripturile”    
Acest subiect este foarte important pentru credincioşi. Mulţi cred că munca zilnică sau relaţiile personale ne aduc în contact direct cu lumea şi de aceea este imposibil să ne îndeplinim îndatoririle noastre fără a ne potrivi mai mult sau mai puţin principiilor lumii. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că există suficientă putere pentru a ne păstra curaţi de întinăciunea lumii. Nu citim nicăieri că am putea să trăim în afara lumii, ci, din contră, se spune că suntem lăsaţi în ea, dar că suntem păziţi de cel rău (Ioan 17:15; 1. Corinteni 5:10).

Spre îmbărbătarea noastră ni se spune că Cel care este în noi este mai mare decât cel care este în lume (1. Ioan 4:4). Ce ne mai lipseşte? Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie toate armele necesare pentru a respinge atacurile duşmanului; dacă ne lăsăm biruiţi, atunci înseamnă că nu folosim sau folosim greşit armătura dată de Dumnezeu. Diavolul foloseşte multe mijloace pentru a ne îndepărta de pe cale, când nu suntem fideli Domnului Isus.

Este ciudat că unii creştini, fără a avea o cădere deosebită sau fără a face păcate evidente, se lasă câştigaţi încetul cu încetul de obiceiurile lumeşti sau de vechii prieteni şi nu observă cum viaţa divină din ei îşi pierde energia, slăbeşte şi este înăbuşită de „lucrurile vechi“, care au acaparat inimile lor. Desigur, la început nu se cedează cu plăcere; dar, la sfârşit, se câştigă din nou gustul „vinului vechi“ (Luca 5:39) şi se uită că cel nou este mult mai bun.

Imaginea unui astfel de credincios ne-o dă istoria lui Solomon. El n-a căzut niciodată atât de adânc sau n-a făcut un păcat atât de grav ca tatăl său David, dar privind cu atenţie viaţa lui, observăm că a fost o întoarcere treptată spre lume. Începutul domniei sale a fost atât de minunat, fiind o imagine a împărăţiei de o mie de ani. La inaugurarea templului, Dumnezeu a fost preamărit într-un mod minunat şi peste tot domnea pacea şi bucuria. Dar, din nefericire, acestea au fost de scurtă durată. În curând a pălit gloria sa, inima acestui domnitor s-a îndreptat spre lume, de care a fost tot mai mult dominat, iar domnia sa, care a început în pace şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, a sfârşit în mijlocul idolilor şi a femeilor străine! Ce deosebire între început şi sfârşit! Cum a început această cădere? Să observăm că nu a venit dintr-o dată totul. El şi-a deschis încetul cu încetul inima influenţei lumii şi un pas în rău a atras celălalt pas, până ce a devenit un închinător la idoli.

Vedem cât de necesară este atenţionarea lui Ioan adresată tinerilor: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume“ (1. Ioan 2:15). Suntem mereu în pericol şi numai Domnul ne poate păstra fideli. Una din cele mai eficiente curse folosite de diavolul pentru a-i atrage de pe cale pe credincioşi este aceea de a le face, pe neobservate, într-o oarecare formă, atrăgătoare lumea. În primul rând, diavolul foloseşte adesea cunoştinţe vechi cu care suntem în relaţii bune şi care ne cunosc slăbiciunile. Putem scăpa de acest pericol fie rupând radical astfel de legături, fie arătând deschis că am găsit altceva care ne-a acaparat inima şi a dat vieţii noastre o direcţie nouă, aşa încât nu este posibilă o prietenie în afară de cea bazată pe lucrarea de împăcare.

Desigur, este foarte greu să-i întoarcem spatele unui vechi prieten căruia îi datorăm recunoştinţă, iar duşmanul foloseşte această greutate adesea pentru a ne ţine în sclavie. Poate vine un vechi cunoscut şi doreşte să petreacă împreună cu noi seara, ceea ce ne-ar reţine de la o strângere laolaltă sau de la preocuparea cu Cuvântul. Ce putem face? Cea mai bună slujbă pe care i-o putem dovedi unui prieten lumesc este să-i vorbim despre Mântuitorul nostru şi lucrarea Sa. Rezultatul va fi unul din două: fie ne va asculta şi Domnul va lucra şi ne va folosi pentru a câştiga un suflet pentru El, fie prietenul va respinge „ideile noastre noi“ şi se va plânge că am devenit altfel. Dar noi ne-am păstrat libertatea de a-L urma pe Domnul. Noi suntem îndemnaţi: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi, spune Domnul; şi nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic“ (2. Corinteni 6:17-18).

Un alt mare pericol se află în vechile noastre obiceiuri, în înclinaţiile omului firesc, care se trezesc atât de uşor în noi. Cât de trist este să fii un creştin şi să trăieşti mai departe în acele lucruri în care ai trăit înainte de întoarcerea ta la Dumnezeu! Cretanii erau mincinoşi din fire şi au arătat aceasta şi după întoarcerea lor la Dumnezeu (Tit 1:12, 13). Ei au fost aspru mustraţi. Sunt unii, care permit totuşi lucrurilor vechi, pe care probabil le-au condamnat ca fiind ruşinoase, să ia din nou în posesie inima lor. Aceasta poate să fie cauza principală a slăbiciunii de care se plâng ei deseori. Înclinaţiile noastre personale ţin de omul vechi, şi dacă le permitem să ne conducă, acestea ne vor duce departe de părtăşia cu Hristos, departe de o cale pe care ne-ar conduce afecţiunea pentru El. Dacă, de exemplu, un iubitor de muzică începe din nou să petreacă ore întregi cu instrumentul său pentru a-şi plăcea lui însuşi, dacă unul care citea cu plăcere romane, începe din nou să citească literatură lumească, dacă fiecare dintre noi ne-am îndrepta spre o oarecare pasiune, cine va fi preocupat cu Isus din Nazaret, cine va vesti virtuţile Sale şi cine Îl va lăuda şi preamări?

Diavolul foloseşte, din nefericire, cu succes lucruri, care în sine nu sunt rele, pentru a-i readuce pe credincioşi în lume. Mă refer la lucrurile acestui veac, adică pofta care ne înconjoară. Dacă inimile noastre sunt umplute de lucrurile vizibile, pierd gustul pentru cele care nu se văd şi se obişnuiesc pe neobservate în atmosfera acestei lumi. În adunare vorbim despre poziţia noastră cerească. Dar dacă observăm viaţa practică şi auzim discuţiile multora, vedem că inimile sunt pline de lucrurile acestei lumi şi nu de slava Domnului Isus, pe care o vom moşteni în curând.

Să dea Domnul să fim cu toţii veghetori şi să păstrăm o gândire simplă, pentru ca să nu fim „traşi pe sfoară“ de diavolul!

Un subiect spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia în mod deosebit este conformarea cu lumea printre copiii credincioşilor. Mulţi credincioşi sinceri permit copiilor lor lucruri la care ei au renunţat. Ştim că este greu să educăm copiii în disciplina şi sub mustrarea Domnului. Dar trebuie să fim atenţi, pentru ca diavolul să nu ne ademenească din nou spre lume.

Unii părinţi credincioşi permit copiilor lor lucruri care nu corespund cu evlavia lor. De cele mai multe ori, aceasta se petrece sub influenţa mamelor. De exemplu, amintim îmbrăcămintea. Poate pare a fi un lucru minor, dacă fiii şi fiicele credincioşilor se aseamănă în această privinţă copiilor lumii. Dar să nu uităm că pe timp ce înaintează în vârstă, va trebui să le permitem tot mai mult, probabil lucruri care nu sunt rele în sine, dar care aduc pe neobservate lumea în casă. O dată ce se află înăuntru, este foarte greu de dat afară. Să nu uităm că locuinţele noastre şi toţi cei ce locuiesc în ele trebuie să fie închinate Domnului! Cine se gândeşte la onoarea Domnului, nu va permite copiilor săi ceea ce el consideră pentru sine a fi nepotrivit.

Istoria lui Eli trebuie să fie o avertizare pentru toţi taţii credincioşi. Cu siguranţă, fiii săi nu au devenit dintr-o dată atât de nelegiuiţi, dar inima indulgentă a tatălui lor nu i-a oprit de la început de pe calea greşită şi astfel au înaintat pe aceasta, până ce întreaga casă a fost atrasă în pierzare prin ei. De cât necaz ar fi fost scutit bătrânul tată, dacă ar fi înţeles să-şi educe copiii în frica de Domnul! Nu se întâlnesc şi astăzi mulţi ca Eli? Domnul să ne dăruiască har să încercăm să păstrăm familiile despărţite pentru El şi eliberate de duhul acestei lumi! Zilele sunt rele, iar principiile false sunt preluate atât de uşor de spiritele tinere. Taţii care nu veghează vor trebui să plângă cândva necredinţa copiilor lor.

Există încă multe alte pericole prin care putem fi atraşi în lume. Ar fi inutil să le enumerăm pe toate. Fiecare creştin adevărat va putea diferenţia uşor duhul care lucrează în lume şi va încerca să evite tot ce s-ar putea interpune între el şi Tatăl.

Un bătrân slujitor al lui Dumnezeu a fost întrebat de un angajat la o bancă, dacă nu devine lumesc lucrând zilnic cu grămezi de bani. Acesta a răspuns: „Într-o grămadă de bani, eu văd tot atâta rău cât într-o grămadă de nisip, dacă inima nu se lipeşte de aceştia.“ Aceasta să fie o indicaţie pentru unele împrejurări în care se găsesc copiii lui Dumnezeu. Atât timp cât inimile noastre nu sunt cucerite de preocupările noastre, de atelierele, câmpurile sau alte mijloace de existenţă, putem folosi liniştiţi ceea ce ne-a dat Dumnezeu, fiind conştienţi că totul îi aparţine Lui, Dumnezeul şi Tatăl nostru.

Fiecare credincios să-şi verifice inima, pentru ca să nu-şi găsescă intrare în ea lucruri care sunt din lume şi să nu stea ascunşi pe acolo diferiţi idoli!

Te iubesc! – pe omeneşte


declaratia de dragoste a lui DUmnezeu

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Ioan 3:16

Nu este de ajuns să iubeşti, ci e nevoie să exprimi dragostea într-un mod pe care celălalt să te înţeleagă. Nu e de prea mare ajutor o dragoste nemărturisită, nedovedită oricât de măreţe sunt sentimentele sau  trăirile celui care iubeşte. Putem vorbi despre dragoste doar când aceasta are o finalitate sau un efect în celălalt.
Există oameni care iubesc sincer dar nu arată asta în nici un fel celuilalt dar cele mai multe cazuri sunt în care oamenii iubesc sincer şi nu ştiu să arate celuilalt dragostea sau o arată într-un limbaj pe care celălalt nu îl poate înţelege generând frustrare şi  duşmănie chiar, se ajunge până acolo că dovezile de iubire sunt interpretate ca sfidare, prostie sau nimicuri. E imperios necesar să arătăm dragostea celor pe care îi iubim dar să o arătăm “în limba lor”.
Dumnezeu avea dragoste pentru noi şi totuşi a ales să exprime această dragoste într-un limbaj pe care noi să îl înţelegem. Putea foarte bine doar să vorbească în limbaj îngeresc sau ceresc, prin prooroci şi profeţi, prin natură, prin frumuseţe şi prin orice are la îndemână dar ştia că suntem limitaţi şi limbajul nostru de iubire e unul uman. Jertfa e limba de comunicare a dragostei lui Dumnezeu către oameni dar şi modalitatea în care oamenii îşi transmit sentimentele de dragoste unii altora.
Toate cele cinci limbaje de iubire descoperite de Chapman sunt sub umbrela jertfei. Cuvintele de apreciere nu ies uşor şi ne costă dacă nu e limbajul nostru, timpul petrecut împreună necesită iar jertfă şi rupere din pasiunile noastre, cadourile la fel sunt jertfă la fel şi serviciile care necesită şi timp şi comunicare, mângâierile , nici ele nu fac excepţie. Toate limbajele acestea sunt sub umbrela jertfei pentru celălalt.
Se vorbeşte mult de Paşte, se ţin slujbe în toate bisericile creştine, se împărtăşesc oamenii, îşi cer iertare, cântă despre jertfă dar puţini realizează că de fapt la Paşte ne amintim şi ascultăm iar şi iar declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu pentru om. Puţini oameni aleg să interpreteze aşa sărbătoarea aceasta. Mulţi fac din ea o ocazie de a predica doctrină, alţii fac teologie, alţii fac teatru, alţii scenete şi jocuri, unii fac teatru printre morminte, alţii se exprimă pe stradă cu crucea în spate, unii oameni nu înţeleg nimic dar merg cu mulţimea, alţii condamnă înfantilismul creştinilor dar în realitate este sărbătorită declaraţia supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de omenire.
Mai mult Domnul Isus a fost pe pământ nu doar ca să ne declare iubirea ci ca să o dovedească şi ca să ne înveţe şi pe noi să iubim. Nu doctrina, nu predicarea, nu teologia sau construcţia de biserici a propulsat atât de mult creştinismul ci o iubire ca a lui Hristos. Primii creştini au ales să iubească ca Hristos şi în faţa unui astfel de model de exprimare a iubirii nimic nu a rezistat. Încercările lui Satan de a opri dragostea asta nu au fost decât curenţi care au purtat-o mai departe şi mai departe.
Iubirea divină e o iubire a faptelor nu a vorbelor. E o iubirea arătată nu doar una declarată. Iubirea divină e jertfitoare şi prin jertfă înţeleg cel mai bine oamenii iubirea. Creştinii datorită jertfei lor au răspândit Evanghelia. S-au jertfit pentru săraci, s-au jertfit pentru văduve şi orfani, s-au jertfit pentru fraţii lor şi nu au pregetat să se jertfească cu viaţa pentru Hristos ca o declaraţie finală de dragoste.
Dacă vrei să-ţi arăţi dragostea pentru cineva o poţi face prin jertfă, renunţare la tine în favoarea sa. E limba în care oamenii înţeleg dragostea. Poţi să faci declaraţii mii, poţi avea doctrine şi teologie, poţi scrie poeme de dragoste, poţi face naveta printre stele sau poţi să te caţări pe munţi dacă nu e jertfă oamenii nu vor înţelege dragostea ce le-o porţi. Dumnezeu ştia asta şi aşa a dovedit dragostea Sa şi ne cere şi nouă tot aşa să ne dovedim dragostea “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.
În limba omenească: Te iubesc! se traduce prin Jertfă
Tu cum îţi arăţi iubirea?

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: